Hoţii de cadavre, o „meserie” macabră, ce era făcută în numele ştiinţei

„Hoţii de cadavre” numiţi în engleză „body snatchers”, reprezintă un termen care se referă la persoanele care dezgropau în mod ilegal trupurile proaspăt îngropate din cimitire în secolele XVIII și XIX, în special în Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Aceste cadavre erau furate în general pentru a fi vândute facultăților de medicină și anatomie, unde erau folosite în disecții și studii anatomice. Aşadar, se poate spune că, la un anumit nivel, scopul era unul nobil, în numele ştiinţei, însă societatea nu percepea astfel această „meserie”.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii de ştiinţă au încercat să înţeleagă cum funcţionează organismul uman. Iar pentru a face asta, au avut nevoie, bineînţeles, de trupurile decedaţilor. Cum disecarea cadavrelor intra în conflict cu dogmele religioase, era foarte dificil de găsit „obiectul” pentru ca cercetarea să aibă loc.

Corpurile criminalilor executaţi erau la mare căutare

Hoţii de cadavre au activat atât peste ocean, cât şi în multe țări europene, în special în Marea Britanie și Irlanda, dar și în alte țări precum Franța, Germania, Italia și Spania. Adică fix acolo unde astăzi medicina este extrem de dezvoltată.

În anul 1506, regele Iacob al VI-lea al Scoției a permis Breslei Chirurgilor și Bărbierilor din Edinburgh să disece unii dintre criminalii spânzurați. Mai apoi, regele Henric al VIII-lea a continuat această practică, pemiţând doar patru disecții pe an. Oamenii au început să vadă disecția drept una dintre cele mai dure pedepse aplicate în acele vremuri. Din cauza credinţei în viaţa de apoi, această procedură a ajuns să fie considerată chiar mai rea decât moartea.

Călăii au văzut în trupurile celor executaţi o nouă sursă de venit. Astfel, călăii au început să livreze cadavrele către chirurgi, pentru a fi disecate în fața studenților la medicină și a publicului care plătea pentru asta.^[sursa]

Mai târziu, corpurile tuturor celor spânzurați au fost alocate anatomiștilor. Însă nici acest lucru nu a fost suficient, fiindcă peste tot în țară apăreau noi școli de medicină, iar această ofertă restrânsă nu putea satisface cererea. Drept urmare, hoţii de cadavre au început să dezgroape ilegal trupurile proaspăt îngropate pentru a le vinde facultăților de medicină și anatomie.

Această practică a luat amploare în Europa în secolele XVIII și XIX, pe măsură ce progresul științific și interesul pentru medicină au crescut. Cererea pentru cadavre destinate disecției și studiilor anatomice a sporit, dar sursele legale de obținere a acestora erau limitate.

În Franța, hoții de cadavre au fost cunoscuți sub numele de „violeurs de morts” și au activat într-o perioadă similară cu cea a hoților de cadavre britanici. În Germania, această practică era denumită „Leichenräuber” și, la fel ca în alte părți ale Europei, a fost alimentată de cererea de cadavre pentru disecție și studii anatomice. De asemenea, Italia și Spania au avut cazuri de furturi de cadavre, dar la un nivel mai redus.

Cine erau hoţii de cadavre

Motivația principală pentru a deveni un hoț de cadavre era adesea de natură financiară. Hoţii de cadavre trebuiau să aibă în principal două mari calităţi. Prima era o combinaţie de forţă şi rezistenţă, necesare pentru a săpa doi metri în pământ, a fura cadavrul şi apoi să acopere mormântul înapoi. Totul în doar câteva ore.

A doua calitate era să aibă un stomac suficient de puternic pentru a face această „meserie”. Mirosul de putrefacţie şi imaginea unui cadavru în mijlocul nopţii nu reprezintă tocmai cele mai plăcute experienţe.

Cu toate acestea, nu era greu de găsit astfel de oameni. La fiecare furt acţionau cel puţin trei oameni, iar pe lângă aceştia unul trebuia să se ocupe de trăsura cu care era transportat cadavrul şi, în cazul unor acţiuni mai dificile, era nevoie şi de un om care să stea de pază.

Ceea ce-i atrăgea pe hoţii de cadavre să facă această „meserie” era faptul că munca nu era una grea, nu existau victime, și oferea acces la o clientelă prestigioasă, respectiv medicii, care ofereau bani buni pentru fiecare corp primit. Întrucât aveau nevoie de subiecţi noi tot timpul, medicii nu puneau întrebări cu privire la provenienţa cadavrelor.

Cum erau protejate trupurile de hoţii de cadavre

Pentru a proteja mormintele de hoţii de cadavre în secolele XVIII și XIX, oamenii au recurs la diferite metode. Printre aceste metode, se aflau următoarele:

• Gardieni de cimitir – Unele comunități angajau gardieni de cimitir sau paznici pentru a supraveghea mormintele și a preveni furtul de cadavre. Aceștia patrulau prin cimitir în timpul nopții și locuiau adesea într-o casă situată în apropiere.
• Garduri și ziduri înalte – Cimitirele erau înconjurate de garduri sau ziduri înalte pentru a descuraja hoții de cadavre să pătrundă în interior.
• Mortsafe – Un „mortsafe” era o structură de fier sau o cușcă care înconjura un mormânt, pentru a împiedica hoții de cadavre să dezgroape trupul. Mortsafe-urile erau adesea închiriate de la biserici și cimitire pentru o perioadă limitată, deoarece se credea că, după câteva săptămâni, un cadavru nu mai era util pentru studiul medical.
• Pietre grele și plăci de piatră – O altă metodă pentru a proteja mormintele era plasarea unor pietre grele sau a unor plăci de piatră peste morminte, pentru a îngreuna hoților de cadavre accesul la trupurile îngropate.
• Mausolee și cripte – Familiile înstărite își construiau mausolee sau cripte în care să își îngroape morții. Aceste structuri din piatră sau cărămidă erau mai greu de pătruns de către hoții de cadavre, oferind astfel o protecție suplimentară.

Hoţii de cadavre au luat o turnură violentă

Atunci când metodele tradiționale de furt din morminte nu mai satisfăceau cererea sau erau pur şi simplu prea riscante, hoții de cadavre au recurs la metode mai violente. Aceştia au început să ucidă oameni pentru a le vinde mai apoi trupurile. Aceasta a fost o transformare periculoasă și înfricoșătoare a practicii hoților de cadavre, care a dus la crearea unui nou tip de criminalitate.

Un exemplu notabil al acestei evoluții a furtului de cadavre în crimă organizată îl reprezintă cazul lui Burke și Hare din Edinburgh, Scoția, în anii 1820. William Burke și William Hare au devenit faimoși pentru că au ucis cel puțin 16 persoane, vânzând apoi cadavrele medicului și anatomistului Dr. Robert Knox.

Acesta a fost un caz extrem, dar reprezentativ pentru transformarea hoților de cadavre în criminali violenți. În loc să-și asume riscul de a fi prinși dezgropând cadavre, unii hoți de cadavre au considerat că este mai sigur și mai profitabil să ucidă persoane vulnerabile și să le vândă trupurile medicilor. Aceste crime au fost adesea comise în secret, iar victimele erau, de obicei, oameni săraci, fără adăpost sau marginalizați, care nu aveau nicio legătură cu asasinii lor.

Cazurile precum cel al lui Burke și Hare au provocat o revizuire a legilor privind utilizarea cadavrelor în studiul medical și au dus la introducerea unor surse legale de cadavre pentru cercetarea medicală.

Legea din anul 1832, care a redus furtul de cadavre

În anul 1832 a fost adoptată o lege în Marea Britanie pentru a reglementa obținerea de cadavre pentru studiul medical și a pune capăt furtului de cadavre și practicilor asociate, precum uciderea oamenilor pentru a vinde trupurile medicilor și anatomistilor. De asemenea, s-a stabilit şi posibilitatea donării cadavrelor în scopuri medicale.

Legea a fost adoptată ca răspuns direct la scandalurile provocate de cazurile lui Burke și Hare și al altor hoți de cadavre care recurgeau la metode violente pentru a obține cadavre pentru studiul medical.

Această lege prevedea că trupurile persoanelor decedate în spitale, aziluri și alte instituții publice puteau fi folosite în scopuri de disecție, dacă nu erau revendicate într-un anumit interval de timp. Acest lucru a crescut oferta de cadavre disponibile pentru studiul medical și a redus nevoia de a recurge la furtul de cadavre. Legea a creat şi un sistem de licențiere și inspecție pentru școlile de anatomie. A devenit obligatorie ţinerea unei evidenţe a cadavrelor folosite în studiul medical și permiterea unor inspecții din partea autorităţilor.

Astfel de legi au fost adoptate în mai multe ţări, iar în cele din urmă macabrul fenomen al furtului de cadavre s-a redus până când a dispărut în totalitate.