Ionel Teodoreanu: „La Medeleni” i-a adus faima, însă a sfârşit subit în timpul Marelui Viscol

Ionel Teodoreanu a fost scriitor şi avocat de profesie, fiind cunoscut în special pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără „În casa bunicilor”, „Ulița copilăriei” şi „La Medeleni”.

S-a născut în data de 6 ianuarie 1897 la Iași, fiind cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, care era profesoară de pian la Conservator. Familia viitorului mare scriitor avea o situaţie foarte bună. Bunicul patern, Alexandru, a fost magistrat, iar bunicul matern, Gavril Musicescu, a fost directorul Conservatorului din Iași, fiind căsătorit cu Ștefania Musicescu.

Scriitorul a avut doi frați, pe Alexandru O. Teodoreanu, alintat Păstorel, și pe Laurențiu Teodoreanu, căruia i se spunea Puiu, acesta murind pe front în anul 1918.

Tinereţea şi studiile lui Ionel Teodoreanu

Primii doi ani de școală primară, între 1904-1906, i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din București, după care a revenit la Iași. Între anii 1908 și 1912 a fost elev al Liceului Internat din Iași, în prezent Colegiul Național „Costache Negruzzi”. Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le-a continuat la Liceul Internat, după care s-a transferat la Liceul Național, urmând clasele a VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe care le-a absolvit în anul 1916.

Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana Lupașcu, pe care o alinta Lily. Cei doi s-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella şi Henrieta, cu care tânăra Lilly era rudă apropiată.

La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu a promovat, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În anul 1920 i s-a eliberat diploma de licențiat în drept, pe baza examenului pe care l-a absolvit cu un succes deosebit.

Tot în anul 1920 s-a căsătorit cu Lilly, dar ceremonia este foarte restrânsă, din cauza doliului familiei după decesul prematur lui Puiu, fratele mai mic al scriitorului. Un an mai târziu, pe 3 februarie 1921, s-au născut cei doi fii gemeni ai cuplului, Ștefan și Osvald-Cezar.

Activitatea literară

Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în anul 1919 cu poemele în proză „Jucării pentru Lily”. În anul 1923 a debutat oficial, publicând volumul de nuvele „Ulița copilăriei”.

Demostene Botez i-a remarcat talentul, acesta fiind cel care i l-a prezentat criticului Garabet Ibrăileanu pe talentatul avocat. Intuind forța și valoarea tânărului, Garabet Ibrăileanu i-a devenit prieten și susținător lui Ionel Teodoreanu, integrându-l în colectivul revistei Viața Românească.

A avut o perioadă de stagnare, însă, din anul 1924, Ionel Teodoreanu a început să lucreze la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, fragmente generoase din cele trei volume ale romanului.

Deși criticul literar George Călinescu i-a ironizat stilul, numindu-l “Metaforel”, la doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu a devenit un nume cunoscut al generației interbelice, iar cărțile sale au avut un succes extraordinar. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobișnuite succese, atât de public, cât și de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Această glorie timpurie avea să devină ca o povară, căci așteptările criticilor și ale publicului deveneau tot mai mari.

În ciuda succesului, Ionel Teodoreanu nu a renunţat la cariera sa profesională, rămânând în continuare membru al baroului. Cu toate acestea, până în anul 1947 publică aproape în fiecare an câte o carte. Printre cele mai de seamă au fost „Lorelei”, publicată în anul 1935, „Arca lui Noe”, publicată în anul 1936, “Turnul Milenei”, în anul 1928 și “Bal mascat”, în anul 1929.

Un lucru mai puţin cunoscut despre Ionel Teodoreanu este că a deţinut postul de decan al Teatrului Național din Iași. Aceasta a fost singura funcție oficială pe care a avut-o de-a lungul vieții sale. Perioada în care a condus instituţia, a rămas un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național.

Ultimii ani şi moartea lui Ionel Teodoreanu

Afectat de moartea lui Garabet Ibrăileanu, dar şi de cea a tatălui său, Ionel Teodoreanu şi familia sa s-au mutat în Bucureşti, în anul 1938.

În Capitală şi-a continuat activitatea de avocat, dar nu a renunţat nici la scris. În acelaşi an a publicat volumul „În casa bunicilor”, iar în ani următori au fost lansate “Prăvale Baba”, în anul 1940, „Masa umbrelor”, în anul 1941, și „Întoarcerea în timp”, în anul 1946.

La început, familia Teodoreanu a locuit într-o casă frumoasă de pe Strada Polonă. După preluarea puterii de către comunişti, însă, familia scriitorului a fost evacuată și obligată să se mute într-o locuință insalubră din zona Hala Traian.

În dimineața zilei de 3 februarie, în timpul Marelui Viscol din anul 1954, scriitorul i-a spus soţiei sale că trebuie să meargă la tribunal, unde avea de susținut un proces. După ce a ieşit pe stradă, a observat că circulaţia în oraş era blocată din cauza troienelor. A decis să se întoarcă acasă, dar mai întâi a vrut să intre într-un magazin alimentar de la colțul Străzii Căuzași.

La câteva momente de la intrarea în magazin, Ionel Teodoreanu s-a prăbușit fără viață pe podea. Doctorul chemat la faţa locului, ajuns după timp îndelungat din cauza nămeţilor uriaşi, nu a putut face decât să constate decesul scriitorului. Nu se cunoaşte motivul morții sale subite. Condiţiile meteo nu au permis transportul la spital pentru efectuarea necropsiei, cauza probabilă a morţii fiind un infarct.

“Am intrat într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam. Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba.”, scria poetul Vlaicu Bârna despre ziua înmormântării lui Ionel Teodoreanu.

Cimitirul era departe și nu erau bani pentru a închiria o mașina de la pompe funebre. Astfel, sicriul scriitorului a fost transportat la Cimitirul Bellu legat cu sfori pe o sanie împrumutată din vecini, după cum a povestit criticul literar Geo Șerban.

Soția sa, scriitoarea Ștefana Velisar Teodorescu, a mai trăit 41 de ani. Aceasta a încetat din viaţă în data de 30 mai 1995, la vârsta de 97 de ani. A fost înmormântată alături de soțul său în cavoul familiei Delavrancea de la Cimitirul Bellu.