Romanitatea românilor în viziunea istoricilor. Sinteză pentru bacalaureat şi nu numai

Noutăţi

Romanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:

  1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 și 105-106;
  2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
  3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

Romanitatea românilor: elemente principale

1. Civilizația geto-dacă se dezvoltă în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), primul unificator al triburilor geto-dace, și atinge apogeul în timpul lui Decebal (87-106), cel care a refăcut unitatea statului dac și în timpul căruia Dacia a fost cucerită de romanii conduși de împăratul Traian.

2. Romanizarea geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole și a cunoscut mai multe etape:

• Cea inițială (sec. I î.Hr.-sec. II d.Hr.), începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic ajuns sub stăpânire romană (sec. I î.Hr.)
• Cea oficială (106-271/274), realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare (administrația și armata) și al factorilor neoficiali (coloniștii, veteranii, dreptul, urbanizarea, învățământul etc.). În procesul de romanizare, un rol important l-a avut și creștinismul, răspândit în limba latină.
• Cea postaureliană (sec. III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea dacilor liberi, care nu fuseseră integrați în provincia Dacia.

3. Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile continuității daco-romane (după retragerea aureliană) și venirea migratorilor slavi (sec. V-VII).

Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord de Dunăre, cât și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul Dunării.

Romanitatea românilor
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza românească

Etnogeneza românească este procesul istoric prin care au luat naștere poporul român și limba română.

Etapele etnogenezei:

  • 106-602: romanizarea autohtonilor (dacilor) → poporul daco-roman și limba daco-romană;
  • 602 – sec. VIII-IX: asimilarea migratorilor (în special slavi) de către autohtoni (daco-romani) → poporul român și limba română.

În a doua jumătate a mileniului I, pe teritoriul României şi-au făcut apariția mai multe popoare migratoare: goți, gepizi, pecenegi, huni, avari, slavi. Slavii și-au pus cel mai mult amprenta asupra băștinașilor.

Trecerea în masă a slavilor la sud de Dunăre a împărțit romanitatea orientală în două grupuri distincte: romanicii nord-dunăreni (daco-romani) și romanicii sud-dunăreni (macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni).

Să analizăm mai amănunţit, începând cu regatul Dac din timpul lui Burebista şi apoi din timpul lui Decebal, după care vom detalia conflictele dacilor cu romanii.

Regatul Dac în timpul lui Burebista

  • Burebista a fost regele Daciei între anii 82-44 î.Hr.;
  • Dacia a avut cea mai mare întindere teritorială: V – Dunărea Mijlocie, N – Carpații Păduroși, E – Bug, S – Munții Haemus (Balcani);
  • era ajutat de marele preot Deceneu în administrarea regatului Dac;
  • s-a implicat în războiul civil din Imperiul Roman: Pompei vs. Cezar → Burebista îl sprijină pe Pompei → Cezar a ieşit învingător;
  • 44 î.Hr.: moare Burebista → Dacia se destramă în 4, ulterior în 5 regate mai mici → cel mai important este cel cu centrul la Sarmizegetusa;
  • izvoare: Strabon, Iordanes, inscripția de la Dionysopolis.

Regatul dac în timpul lui Decebal

  • Decebal a fost regele Daciei între anii 87-106;
  • Dacia era mai mică ca întindere decât în perioada lui Burebista;
  • Dacia era mai puternică din punct de vedere militar și mai bine organizată decât în timpul lui Burebista;
  • capitala: Sarmizegetusa;
• CITEŞTE ŞI:  Dimitrie Bolintineanu, poetul care şi-a pierdut minţile, sfârşind într-un ospiciu

Conflictele dacilor cu romanii

  • anul 87: Tapae → daci vs. romani → dacii înving → generalul roman Cornelius Fuscus moare;
  • anul 88: Tapae → daci vs. romani → romanii înving → romanii au fost conduși de generalul Tettius Iulianus;
  • anul 89: se încheie pace între daci și romani → Dacia devine regat clientelar al Romei → dacii primeau de la romani bani, arme și meșteri;
  • anii 101-102: primul război daco-roman → Traian îl învinge pe Decebal;
  • anul 102: se încheie pace între daci și romani → pace foarte grea pentru Decebal → regele dac este obligat să dărâme zidurile cetăților, să renunțe la politica externă proprie, iar romanii rămâneau cu teritoriile cucerite;
  • anii 105-106: al doilea război daco-roman → Traian îl învinge pe Decebal → Dacia devine cea de-a doua provincie romană locuită de geto-daci (prima a fost Dobrogea, pe care romanii au cucerit-o în anul 28 î.Hr. și integrat-o la provincia Moesia în anul 46);
  • izvoare: Florus, Frontinus, Orosius, Iordanes, Cassius Dio, Plinius cel Tânăr, Ioannes Lydus, Patriarhul Arethas.

Dacia romană (106-271)

  • 106-271: Dacia a fost parte integrantă a Imperiului Roman → s-a intensificat procesul de romanizares-au format poporul daco-roman și limba daco-romană (izvoare: Eutropius);
  • Dacia romană nu cuprindea Crișana, Maramureșul, nordul și centrul Moldovei;
  • provincia Dacia avea capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa;
  • Dacia era subordonată direct împăratului → era guvernată de „legatus Augusti pro praetore” (trimis al împăratului);
  • au fost întemeiate orașe noi: colonia (rang superior) și municipia (rang inferior);
  • au fost create instituții după model roman;
  • în plan religios s-au petrecut două fenomene: interpretatio romana (dacii dădeau nume romane propriilor zeități) și sincretism religios (divinitățile de același rang erau contopite într-una singură);
  • Dacia a cunoscut mai multe organizări administrative:
    • împăratul Hadrian (117-138) a împărțit Dacia în: Dacia Superior (capitala: Ulpia Traiana Sarmizegetusa), Dacia Inferior (capitala: Drobeta) și Dacia Porolissensis (capitala: Napoca)
    • împăratul Marcus Aurelius (161-180) a împărțit Dacia în: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis
    • anul 271: a avut loc retragerea aureliană → împăratul Aurelian retrage din Dacia armata și administrația romană (izvoare: Sextus Aurelius Victor, Eutropius)

Limba română

Caracterul limbii române este și el unul neolatin, cum o demonstrează și structura acestei limbi care conține:

  • strat latin (60%);
  • substrat traco-dacic (10 %);
  • adstrat slav (20%);
  • preluări din alte limbi (10%).

După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai multe dialecte:
– dialectul nord-dunărean (daco-roman);
– dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istroromân; meglenoromân).

Originea latină a poporului român a fost subliniată și de termenii cu care în Evul Mediu vecinii îi desemnau pe români: walach, olah, vlah, blachi. În sec. XV-XVII, călătorii străini i-au numit pe locuitorii Țărilor Române romani.

Teoria autohtonistă și teoria imigraționistă

Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneza românilor: cea autohtonistă și, respectiv, cea imigraționistă.

Teoria autohtonistă

– subliniază originea latină și vechimea românilor pe aceste meleaguri;
– a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină.

Primii autori care au susținut-o au fost cei străini:

• CITEŞTE ŞI:  Un hacker profesionist dezvăluie cele 5 greșeli principale de securitate pe care le faci cu dispozitivele tale în online

Bizantini
– împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa “Strategikon” (sec. VII), atestă pentru prima oară populația de la nordul Dunării, denumită cu termenul de romani;
– împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa “Despre administrarea imperiului” (sec. X), vorbește despre originea latină a populației romanice de la gurile Dunării;

Unguri
– cronicarul maghiar Anonymus, care a scris la curtea regelui Bella III “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor, sec. XII), susține că atunci când ungurii, conduși de șeful lor, Tuhutm, au ajuns în Transilvania (sec. IX-X), i-au găsit acolo pe români și pe slavi;
– maghiarul Simon de Geza arată, în “Faptele hunilor și ale ungurilor” (sec. XIII, că ungurii i-au găsit, la venirea lor în Pannonia, pe români).

Italieni
– Poggio Bracciolini (sec. XV) a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român, pe baza elementelor comune ale limbii latine și române.

Alți istorici
– împăratul austriac Iosif II (sec. XVIII) consider că românii sunt “cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”;
– istoricul englez E. Gibbon (sec. XVIII) afirmă că Dacia a continuat să fie locuită de dac și după cucerirea ei de către romani;
– cărturarul sas J. Troster (sec. XVIII) susține că românii sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei țări”.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin autorii de mai jos:
– Nicolaus Olahus care, în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor;
– Sasul Johannes Honterus care, în 1542, numește “Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
– Sec. XVI-XVIII – Grigore Ureche în “Letopisețul Moldovei” arată originea latină a limbii române și unitatea de neam;
– Miron Costin accentuează originea latină a poporului și a limbii române, în “Letopisețul Țării Moldovei”;
– Dimitrie Cantemir, în “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” (1722), reliefează originea latină a românilor.

În secolul al XVIII-lea romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania.

Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheroghe Șinai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) au promovat idea originii latine (chiar exclusivă) a poporului român, a vechimii și a continuității acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Școala Ardeleană Curții de la Viena în 1791, intitulat Supplex Libellus Valachorum.

Secolele XIX-XX – reprezentanții școlii istorice moderne: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan și alții.

Unii cronicari și istorici nu au fost constanți în afirmațiile lor, fiind influențați în mod direct de factorul politic. Este vorba, printre alții, de cronicarul maghiar Szamoskozy, în sec. al XVI-lea, care susține că românii sunt urmașii coloniștilor romani; după unirea realizată în 1600 de Mihai Viteazul, Szamoskozy își schimbă opinia, susținând contrariul.

După Pactul dualist (1867), maghiarii promovează o politică naționalistă în Transilvania în scopul afirmării identității.

Teoria imigraționistă

– a fost sistematizată în sec. al XIX-lea de austriacul Robert Roesler;
– a fost precedată de alte contestări ale originii și vechimii poporului și a limbii române, care au aparținut următorilor:
• Sasul Franz Joseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 “Istoria Daciei Transalpine” susține că:
– dacii au fost masacrați în totalitate de romani;
– românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, în Moesia, unde primesc influența slavă și adoptă credința ortodoxă;
– românii trec ulterior la nord de Dunăre, în sec. XIII, cu ocazia a două evenimente: după expediția tătaro-mongolă din 1241 și izgonirea lor de la sudul Dunării de către împăratul Bizantin Isac Anghelos;
• Maghiarul Bolla Marton, care afirmă în sec. XVIII că românii sunt de origine bulgară, de unde li se trage și denumirea de “volohi”.

• CITEŞTE ŞI:  Ipoteza Siluriană: A trăit o civilizaţie avansată pe Pământ cu milioane de ani înaintea oamenilor?

Teoria roesleriană

– fundamentul distorsionărilor politizate ale ideii de continuitate și vechime românească;
– a fost emisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871 intitulată “Studii românești. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor”;
– apariția ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deși majoritari în această provincie, românii erau considerați tolerați, iar națiunile privilegiate – maghiarii, sașii și secuii – au căutat să conteste originea și vechimea românilor).

Ideile sale principale sunt:
• Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii;
• Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări
• Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;
• Toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian;
• Poporul roman și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa elementelor germanice în limba română; existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și română; asimilarea dialectelor dacoromân și macedoromân; influența slavă resimțită de locuitorii de la nord de Dunăre);
• Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi;
• Nu ar exista izvoare istorice care să ateste existența românilor la nord de Dunăre, anterior sec. XIII.

Teoria a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B. P. Hasdeu și A.D. Xenopol.

Contraargumentele lui A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884);
– continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezența unor soldați daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale;
– etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficală;
– continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice;
– slavii sunt cei care îi separă, în sec. VII, pe românii de la nord de cei de la sud de Dunăre;
– există izvoare istorice care atestă prezența românilor la nord de Dunăre încă din sec. al IX-lea.

Negarea continuității românești s-a regăsit și în secolele XIX-XX, mai ales după realizarea României Mari. Istoriografia românească a contracarat această tendință prin opera științifice importante:
– Vasile Pârvan – “Getica” și “Începuturile vieții romane la gurile Dunării”;
– Nicolae Iorga – “Istoria românilor”;
– Gh. I. Brătianu – “O enigmă și un miracol istoric: poporul român”.

După cel de-Al Doilea Război Mondial și până la Revoluția din 1989, istoriografia românească a cunoscut unele deformări. De exemplu, atunci când România a devenit stat comunist, istoriografia a trebuit să sublinieze caracterul imperialist al stăpânirii romane și importanța civilizatoare a slavilor în cadrul istoriei românilor. În prezent, aceste aspecte deformate privind romanitatea românilor au dispărut din lucrările istorice de specialitate.


Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Pe aceeaşi temă

CE MAI CITESC ALŢII

cel mai strâns nod

Chimiştii au legat cel mai strâns nod făcut vreodată, format din doar 54 de...

0
Cercetătorii au legat, în mod întâmplător, cel mai strâns nod făcut vreodată, depășind recordul existent până în prezent în Cartea Recordurilor Guinness. Remarcabila încâlcitură microscopică...
băile herculane

Băile Herculane, de la comoară romană, la ruine româneşti

0
Băile Herculane din ziua de azi reprezintă un oraș din județul Caraș-Severin, aflat pe Valea Cernei, având o populaţie de circa 5.000 de locuitori....
cleopatra frumusete

Cleopatra, de la regină la simbol al frumuseţii, deşi se spune că nu era...

0
Cleopatra, regina legendară a Egiptului, a fost mult mai mult decât o conducătoare de excepție. Viața ei a fost un amestec fascinant de putere...

Articole recomandate

Articole recomandate

Distribuie şi prietenilor tăi!

Nu ţine lucrurile interesante doar pentru tine. Şi prietenii tăi şi-ar dori să afle aceste informaţii!
Închide
Share via