Tigrul tasmanian, un carnivor marsupial dispărut în prezent

Tigrul tasmanian, numit şi lup marsupial, a fost unul din cele mai mari carnivore marsupiale ale timpurilor moderne.

Deşi avea alură de lup, tigrul tasmanian era extrem de diferit. Aspectul canin era compensat de picioarele relativ scurte, de capul în formă conică şi de coada lată la bază, care nu putea fi mişcată dintr-o parte în alta.

Blana scurtă şi aspră era de un galben murdar, fiind traversată de 13-21 dungi maro care porneau din partea superioară a spatelui şi se continuau până la baza cozii. Aceste detalii i-au adus denumirea de „tigru”.

Blana sa era densă și moale, ajungând la 15 mm în lungime. Puii aveau o creastă în vârful cozii. Urechile erau lungi, rotunde, acoperite cu păr și atingeau aproximativ 8 centimetri.

Un exemplar matur atingea între 100 și 130 cm, având o coadă de aproximativ 50–65 cm. Cel mai mare specimen descoperit avea 290 cm de la nas până la coadă. Adulții atingeau 60 cm până la umeri și cântăreau 20–30 kg. Femela era mai mare decât masculul.

La fel ca lupii și tigrii, şi tigrul tasmanian se afla în vârful lanțului trofic.

Ca marsupial, nu era înrudit de aproape cu aceste mamifere placentale, dar datorită evoluției convergente, avea adaptări asemănătoare. Cele mai apropiate specii înrudite, existente în prezent, sunt diavolul tasmanian și numbatul.

Lupul marsupial era unul din cele două marsupiale, alături de oposumul de apă, în care ambele sexe aveau o pungă marsupială. Masculul avea o pungă care acționa pe post de înveliș, protejând organele reproductive externe.

Stilul de viaţă

Se cunosc puține lucruri despre comportamentul sau habitatul lupului marsupial. S-au realizat câteva observații asupra exemplarelor din captivitate, dar cele despre viața din sălbăticie au fost făcute de oameni fără studii de specialitate. Majoritatea observațiilor au fost realizate în timpul zilei, în timp ce lupul marsupial era nocturn. Aceste observații, făcute în secolul al XX-lea, ar putea fi atipice, din moment ce erau realizate asupra unei specii care era deja foarte aproape de a dispărea complet.

Lupul marsupial trăia în pădurile uscate de eucalipt, în zonele umede și pajiștile din Australia continentală. În Tasmania, prefera pădurile și terenurile necultivate, ce aveau să devină locuri căutate de coloniștii britanici pentru animalele lor.

Animalul avea de obicei un teritoriu de 40–80 km², cu toate că se pare că acesta era împărțit cu alte grupuri.

Femelele fătau până la patru pui, care erau purtați în marsupiu până la trei luni. Aceştia erau protejați până la atingerea a jumătate din statura de adult. Puii nou-născuți erau orbi și lipsiți de păr, dar până să părăsească marsupiul deschideau ochii și se acopereau cu blană.

Tigrul tasmanian era carnivor. Stomacul era muscular cu abilitatea de a se destinde pentru a-i permite să mănânce cantități mari de hrană deodată, probabil o adaptare pentru perioadele lungi când aceasta era rară. Analiza scheletului și comportamentului din captivitate sugerează că prefera să urmărească un singur animal până îl epuiza.

Tigrul tasmanian se hrănea cu diferite specii de cangur și wombat, păsări și animale mici precum potorouși sau oposumi. O pradă favorită era, posibil, cândva comunul emu tasmanian. Această specie era o pasăre mare, incapabilă să zboare, ce împărțea habitatul cu tigrul tasmanian.

Când a dispărut tigrul tasmanian

Se crede că lupul marsupial a dispărut aproape complet din Australia în urmă cu circa 2.000 de ani și posibil mai devreme din Noua Guinee.

Extincția totală este pusă pe seama competiției față de indigeni și câinii dingo. Există totuși dubii referitoare la impactul câinelui dingo, din moment ce cele două specii nu erau în competiție directă, câinele dingo vânând ziua, iar tigrul tasmanian, noaptea.

Deși tigrul tasmanian era pe cale de dispariție la venirea europenilor, dispărând total pe parcursul secolului al XX-lea, el a supraviețuit până în anii 1930 pe insula Tasmania. Pe vremea primilor coloniști, cele mai mari populații de lupi marsupiali se aflau în centrul, nord-estul și nord-vestul insulei.

Aceştia erau rareori văzuți, dar multe atacuri asupra oilor erau puse pe seama lor. Acest lucru a dus la oferirea unor recompense pentru a le controla numărul. Compania Van Dieman Land a introdus recompense pentru lupii marsupiali încă din anul 1830, iar guvernul tasmanian a oferit, între anii 1888 și 1909, o liră pe cap de adult și zece șilingi pentru un pui. În total, s-au oferit 2.184 de recompense, dar se crede că numărul adevărat al exemplarelor ucise a fost cu mult mai mare.

În anul 1930, un fermier din Tasmania a ucis ultimul exemplar sălbatic cunoscut. Ultimul exemplar cunoscut, numit Benjamin, a fost capturat în anul 1933 și trimis la Grădina Zoologică Hobart, din Tasmania unde a trăit trei ani.

Aşadar, omul a contribuit direct, din nou, la dispariţia unei specii de pe Pământ. În prezent, oamenii de ştiinţă încearcă să readucă la viaţă această specie.^[sursa]

Vizionaţi în materialul de mai jos câteva secvenţe editate color cu ultimul tigru tasmanian cunoscut

Aceste imagini sunt cu ultimul tigru tasmanian cunoscut, Benjamin, care a trăit în captivitate în anii ’30.

Imaginile au fost surprinse de David Fleay în decembrie 1933, la Grădina Zoologică Beaumaris din oraşul Hobart. Naturalistul ar fi fost muşcat de spate în timp ce filma.

Înregistrarea video îl prezintă pe marsupialul carnivor care se învârte în spaţiul său închis, se întinde, adulmecă şi se scarpină, dungile late şi întunecate brăzdându-i blana de culoarea nisipului.

Procesul de editare video a necesitat peste 200 de ore de muncă.