În timpurile străvechi, Ierusalimul a fost martorul unor evenimente cruciale care au marcat istoria poporului evreu. Distrugerea Ierusalimului de către Babilon este unul dintre cele mai dramatice și tragice evenimente din istoria acestui popor. Acest eveniment a avut loc în anul 586 î.Hr., după un asediu îndelungat și crâncen, care a pus capăt existenței regatului lui Iuda și a dus la deportarea a mii de evrei în Babilon, unde au trăit în exil timp de 70 de ani. Acest episod istoric este relatat în Biblie, în cărțile Regilor, Cronici, Ieremia și Plângerile lui Ieremia, dar și în surse babiloniene, precum Cronica babiloniană sau Prisma lui Nabucodonosor.
Contextul istoric al distrugerii Ierusalimului este marcat de ascensiunea Imperiului Neo-Babilonian, condus de Nabucodonosor al II-lea, care a cucerit întregul Orient Apropiat, înfrângând pe rând pe asirieni, egipteni și alte popoare.
Regatul lui Iuda, situat în sudul Palestinei, a fost un aliat al asirienilor, dar după căderea acestora, a încercat să-și păstreze independența, oscilând între supunerea față de Babilon și rebeliunea împotriva lui.
Regele Ioiachin a fost primul care s-a răzvrătit împotriva lui Nabucodonosor, dar a fost înfrânt și dus în captivitate în Babilon, împreună cu o parte din populație, în anul 597 î.Hr. A fost înlocuit de unchiul său, Sedechia, care a fost instalat de babilonieni ca rege-marionetă. Sedechia, însă, a fost influențat de profeții falși, care îl îndemnau să se răscoale împotriva lui Nabucodonosor, promițându-i eliberarea miraculoasă de către Dumnezeu.
Această primă deportare masivă din anul 597 î.Hr. ar fi trebuit să demonstreze suficient puterea babilonienilor şi determinarea lor de a se institui ca stăpâni în acele teritorii, în locul rămas liber după căderea Imperiului Neo-asirian.
Singurul care l-a avertizat pe Sedechia de consecințele fatale ale rebeliunii a fost profetul Ieremia, care a predicat mesajul lui Dumnezeu despre inevitabilitatea distrugerii Ierusalimului și despre necesitatea supunerii necondiţionate față de Babilon. Ieremia a fost însă ignorat, batjocorit și persecutat de rege și de popor, care nu voiau să audă de nenorocirea care se apropia. Profetul a fost aruncat în închisoare şi a fost considerat trădător.
Distrugerea Ierusalimului de către Babilon din anul 586 î.Hr.
Cert este că în anul 589 sau 588 î.Hr., armata babiloniană a plecat spre Ierusalim, pe care l-a asediat timp de doi ani. În pofida încercărilor faraonului Apries (numit Hophra în Biblie) de a înlătura împresurarea babiloniană, asediul a continuat neabătut până la capitularea capitalei iudaice, în anul 587 sau 586 î.Hr., survenită în urma spargerii zidurilor.
Ceea ce a urmat a fost un adevărat măcel, în care babilonienii i-au ucis pe toți cei care le ieșeau în cale, au jefuit și incendiat orașul, au dărâmat zidurile și au distrus Templul, locul cel mai sfânt pentru evreii. Regele Sedechia, ultimul rege al Regatului lui Iuda, a fost prins și dus în fața lui Nabucodonosor al II-lea, care i-a ucis pe toți fiii săi sub ochii acestuia, apoi i-a scos ochii și l-a dus în lanțuri în Babilon.
Alte câteva mii de evrei au fost deportați în Babilon, unde au fost supuși la munci grele și umilințe. Doar o mică parte din populație a rămas în țară, sub conducerea lui Ghedalia, un guvernator numit de babilonieni. Ghedalia, însă, a fost asasinat de un grup de conspiratori, care au fugit apoi în Egipt, luând cu ei și pe Ieremia și pe alți supraviețuitori. Astfel, Regatul lui Iuda a încetat să existe, iar evreii au rămas fără patrie, fără rege și fără Templu.
Distrugerea Ierusalimului de către Babilon a avut un impact profund asupra istoriei și religiei evreiești. A fost o traumă colectivă, care a pus la îndoială credința în Dumnezeu și în promisiunile sale. Cum a putut Dumnezeu să-și abandoneze poporul ales și să-l lase pradă dușmanilor? Cum a putut să permită distrugerea Templului, locul unde locuia prezența sa? Cum a putut să încalce legământul pe care îl făcuse cu David și cu urmașii săi? Aceste întrebări au fost exprimate în mod dureros în Plângerile lui Ieremia, un poem care descrie cuvintele și imaginile grozăvia asediului și a distrugerii Ierusalimului.
În același timp, distrugerea Ierusalimului a fost și un prilej de pocăință și de reînnoire a credinței. Evreii au recunoscut că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu și că au meritat pedeapsa. Au sperat, însă, în mila și în îndurarea lui Dumnezeu, care le-a promis că îi va elibera din exil și îi va aduce înapoi în țara lor. Evreii au păstrat, de asemenea, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, prin studiul Legii și prin păstrarea tradițiilor. Totodată, au dezvoltat o formă de spiritualitate care nu mai depindea de Templu, ci de sinagogă, locul unde se adunau să se roage și să învețe. Astfel, se poate spune că distrugerea Ierusalimului de către Babilon a fost în acelaşi timp o catastrofă, dar și o sursă de renaștere pentru poporul evreu.
Exilul forțat al evreilor s-a încheiat în anul 538 î.Hr., după căderea Babilonului în fața regelui persan Cirus cel Mare, care a dat permisiunea evreilor să se întoarcă în provincia Yehud și să-și reconstruiască Templul, dar cei mai mulți evrei au ales să rămână în Babilon.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
