Oraşul subteran Derinkuyu, unde puteau locui 30.000 de oameni

Oraşul subteran Derinkuyu se află în regiunea Capadoccia, din Turcia şi este doar unul dintre mai multe astfel de oraşe descoperite de-a lungul timpului în această zonă.

Derinkuyu a fost descoperit abia în anul 1963, când unul dintre locuitorii din regiune făcea curat într-una dintre camerele casei sale de la demisol. Nu era vorba despre o casă obişnuită, ci despre una dintre casele tradiţionale de tip peşteră, care caracterizează această regiune şi care sunt astăzi foarte apreciate de turişti.

Atunci când localnicul a dorit să renoveze un perete, acesta a cedat, dezvăluind că în spatele său se ascundea o cameră necunoscută. Mai mult, această cameră făcea legătura cu alta, iar labirintul continua pe o distanţă uriaşă.^{[Atlas Obscura]}

Oraşul subteran Derinkuyu putea găzdui până la 30.000 de oameni

În cele din urmă, arheologii şi speologii au descoperit că în spatele peretelui se ascundea un veritabil oraş subteran. Acesta se întindea pe cel puţin 18 etaje sub pământ, până la o adâncime de aproximativ 85 de metri. Aici puteau locui între 20.000 – 30.000 de oameni.

De altfel, specialiştii nu au explorat nici astăzi în totalitate oraşul subteran din Derinkuyu. Unul dintre tunelurile descoperite de speologi este suficient de lat pentru a permite trecerea simultană a trei persoane.

Mergând de-a lungul său, specialiştii au descoperit că tunelul face legătura cu un alt oraş subteran, aflat la 10 kilometri distanţă. De altfel, mai multe descoperiri sugerează că, la un moment-dat, toată Cappadocia era legată de o reţea ascunsă de tuneluri subterane. Astăzi, mulţi locuitori din regiune folosesc aceste tunele pe post de pivniţe.

Se crede că oraşul a fost excavat de hitiţi, în jurul anului 1400 î. Hr. Arheologul Murat Erturul Gülyaz a lucrat la excavaţiile de la Aikli Höyük, o mică movilă în care s-au găsit topoare de piatră vechi de 10.000 de ani şi instrumente de obsidian capabile să taie tuful vulcanic.

„Oraşele subterane sunt preistorice.”, explică Gülyaz.

Specialistul dezvăluie şi care este motivul pentru care camerele aflate aproape de suprafaţă sunt relativ simple faţă de cele aflate mai în subteran, care sunt cioplite cu precizie. „Fiecare civilizaţie care a descoperit aceste tunele a săpat mai adânc, pe măsură ce s-au înţeles beneficiile unei lumi subterane ascunse.”, mai spune Gülyaz.

Până în prezent, nu se cunoaşte cu exactitate modul în care au fost create şi care a fost scopul iniţial al acestor oraşe subterane.

Cum trăiau oamenii în oraşul subteran

Oraşul era luminat cu torţe sau cu lămpi cu ulei de in, acestea producând suficientă căldură pentru a menţine temperatura la un nivel plăcut.

De altfel, este probabil ca acest tip de oraş subteran să fi fost folosite la început ca adăpost pe timp de iarnă. Cu timpul, însă, pe măsură ce hitiţii, asirienii, romanii, persanii, bizantinii, turcii selgiucizi şi creştinii au descoperit succesiv aceste peşteri, fiecare din aceste civilizaţii le-a adâncit şi le-a extins cu alt scop: cel de apărare.

Specialiştii au concluzionat că turcii selgiucizi şi creştinii au extins camerele originale, săpate în preistorie, astfel încât să permită crearea unor grajduri subterane pentru cai.

În oraşul subteran Derinkuyu, etajul situat sub grajdurile subterane adăpostea hrana pentru animale. Mai jos se găsea bucătăria comună, dotată cu cuptoare de pământ, situate sub un tavan de 3 metri, care era prevăzut cu găuri de aerisire. Aceste găuri purtau fumul prin tunele săpate special. Astfel, fumul ajungea la suprafaţă la 2 kilometri distanţă, pentru a induce în eroare eventualii cotropitori.

Spaţiul de stocare imens şi miile de urne de ceramică descoperite în oraşul subteran sugerează că mii de persoane stăteau aici luni întregi fără a vedea soarele. Oraşul era dotat cu puţuri verticale de comunicare. Astfel, orice persoană putea comunica cu altcineva aflat la un alt etaj. Puţurile subterane le ofereau oamenilor apa de băut, iar scurgerile subterane îi protejau de inundaţii.

Specialiştii au descoperit inclusiv zone în care apa era folosită pentru a face vin şi bere. Pentru vin erau folosite cuve de tuf vulcanic, iar pentru bere, roţi de măcinat din bazalt. Se crede că aceste băuturi alcoolice ar fi fost necesare pentru a calma claustrofobia provocată de trecerile de nivel înguste.

Măsuri de siguranţă

Scările ce fac legătura între etaje erau înguste, joase şi de multe ori curbate. Astfel, invadatorii erau nevoiţi să pătrundă în şir indian, încet şi aplecat, devenind astfel o ţintă sigură. Aceasta nu era singura măsură de siguranţă. Arheologii au descoperit pietre imense, de o jumătate de tonă, care erau folosite pentru a bloca tunelurile din ambele părţi.

Invadatorii capturaţi într-o astfel de cameră ar fi descoperit în scurt timp că acele găuri pe care le zăreau în tavan nu aveau ca scop aerisirea, ci permiteau locuitorilor din subteran să-i supună pe oaspeţii nedoriţi unei băi cu ulei fierbinte.

Şcoala şi biserica

Cu trei etaje mai jos faţă de aceste capcane, se găsea o cameră mare, dotată cu bănci şi o catedră de piatră. Aceasta era şcoala unde erau educaţi copiii din subteran. La o mai mare adâncime se găseau mai multe niveluri de locuinţe ce erau întretăiate de numeroase „străzi” subterane.

Cercetătorii au descoperit că adulţii cu copii aveau camere duble. Mai mult, în anumite părţi ale complexului de locuinţe să găseau chiar şi camere de joacă. Aici, copiii aveau la dispoziţie numeroase tuneluri întunecoase, care reveneau în acelaşi loc.

La o adâncime de opt etaje se află spaţiul ce reflectă faptul că acest oraş subteran a fost locuit de creştini. Acolo se află două încăperi de mari dimensiuni, cu tavan înalt, care se întrepătrund pentru a forma o cruce.

Din cauza umidităţii constante, frescele de pe pereţii acestei încăperi nu s-au păstrat. Studiile efectuate de arheologi au dus la concluzia că în această cameră se rugau creştinii din secolul al VII-lea. Aceştia emigraseră din Antioh şi Palestina şi foloseau oraşul subteran din Derinkuyu pentru a se feri de invadatorii arabi.

Sub biserica improvizată se găseşte o cameră de mici dimensiuni, care are forma unui cub. Arheologii au concluzionat că aceasta servea drept mormânt temporar. Aici erau ţinuţi morţii până când pericolul trecea. Ulterior, locuitorii oraşului subteran puteau reveni la suprafaţă pentru a-şi îngropa prietenii pierduţi.

Astăzi, oraşul subteran poate fi vizitat de turişti. Începând cu anul 1969, autorităţile turce permit publicului să exploreze aproximativ 10% din oraşul subteran din Derinkuyu.