Sappho, cea mai mare poetă a antichităţii şi prima lesbiană din istorie. A fost alungată din cauza versurilor sale controversate

Născută în anul 630 î.Hr. (potrivit altor surse în ultimul sfert al secolului al VII-lea î.Hr.), Sappho (Safo) era originară din orașul Mytilene, insula Lesbos (aflată în nord-estul Mării Egee). Unii dintre autorii antici susțin că provenea dintr-un mediu aristocratic. Tatăl ei se numea Scamandronymos, iar mama, Cleis. Mai avea trei frați, dintre care unul avea să se ruineze din cauza unei curtezane și va fi blamat de sora sa.

Biografia lui Sappho a fost scrisă de către un filozof peripatetician, elev al lui Aristotel, la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., însă, din păcate, s-a pierdut. Au rămas numai câteva fragmente, folosite de alți autori.

Viața poetei este greu de reconstituit, mai ales că pe seama sa au circulat numeroase anecdote și apocrife postume. Marele scriitor antic Ovidiu spune că Sappho a rămas orfană la vârsta de șase ani. Unele surse susțin că ar fi fost căsătorită cu Kerkylas, un negustor din Insula Andros. Alții spun că ar fi avut și o fiică, numită Cleis, la fel ca bunica sa.

Toți autorii o descriu ca pe o femeie mai degrabă urâtă, cu tenul întunecat și pitică. Însă pictorii și sculptorii au căutat mereu s-o înfrumusețeze, fiind reprezentată pe multe vaze din secolul al V-lea î.Hr.

Sappho: opere

Sappho este autoarea a nouă cărți lirice. Opera ei cuprinde ode, cântece „nupțiale“, imnuri, elegii, epigrame, iambi, neonodii. Din nefericire, nu se mai păstrează decât fragmente de poeme, citate de autori vechi și câteva piese rare găsite în biblioteca Oxyrhynchos din Egipt. Singurul poem rămas integral, „Odea Aphrodite“, slăvește frumusețea, grația feminină și dragostea.

Poeta a inventat un nou gen literar, respectiv poezia safică. În perioada în care şi-a realizat opera, lirica greacă consta din cântece însoțite de muzică și servea la animarea banchetelor, a nunților și a sărbătorilor religioase. În versurile sale prezenta istoria zeilor, a eroilor greci sau evoca viața cetății. Pentru prima oară, Sappho nu mai traducea în versuri temele convenite, ci exprima propriile emoții: dragostea, gelozia, suferințele bătrâneții. Numai Alceu, un poet originar tot din Lesbos – căruia i-ar fi refuzat avansurile amoroase – a mai încercat în aceeași perioadă să-și exprime sentimentele în versuri.

După unii, opera lui Sappho este consacrată în mod esențial iubirii pentru alte femei. Poeta a deschis o școală de poezie și muzică în Lesbos, unde a adunat fete din insulă și din întreaga Ionie (coasta occidentală a Turciei de azi, colonizată de greci).

Sappho şi-a exprimat în versuri pasiunea arzătoare pentru tinerele eleve, dintre care se spune că și-ar fi ales amante. De la ea provine denumirea de „lesbiană“ pentru desemnarea unei femei homosexuale (Lesbos – lesbiene). Există opinii că și-ar fi mărturisit prin versuri gelozia violentă, în cazul în care era părăsită de iubite pentru diverse rivale. După câțiva ani, unele dintre eleve au părăsit-o, pentru a se căsători.

Sappho a fost exilată din Lesbos

Moravurile lui Sappho au stârnit indignarea în Grecia, mai ales la Atena, și au fost luate în derâdere de poeții comici. A fost exilată din Lesbos, însă adevăratele motive ale îndepărtării ei nu se cunosc. S-au emis mai multe ipoteze privitoare la cauzele care au determinat exilul sicilian: amorurile anormale, rivalitățile altor școli poetice (în Lesbos mai existau și alte asemenea școli) sau depravarea. Dar cea mai plauzibilă ipoteză rămâne alungarea lui Sappho din motive politice.

Se spune că tiranul Pittacos lua astfel de măsuri împotriva aristocrației locale ostile, din care făcea parte și poeta. Ea ar fi devenit incomodă mai ales din cauza versurilor acide la adresa democraților și în apărarea nobilimii.

Nu se cunosc amănunte despre perioada de exil a poetei. Se spune doar că Sappho ar fi avut la acea vreme între 32 și 35 de ani. A ales să plece în Sicilia, la Siracuza, acela fiind un meleag al poeților, renumit pentru libertatea moravurilor.

Trecerea sa prin acele locuri a fost confirmată de statuia pe care i-a ridicat-o Silanion. După ce s-a întors în Lesbos, a devenit foarte activă atât în plan literar, cât și în organizarea școlii pentru tinerele fete. Era greu de discernut natura relațiilor ei cu „elevele“ ale căror nume se regăsesc în versurile sale.

În poemele lui Sappho nu apar elemente vulgare, în schimb comediile antice o pun la zid și o acuză de obscenitate și perversitate în relațiile cu fetele pe care le-a învățat muzica și poezia. Potrivit cercetătorilor, confuzia ar fi putut fi creată de faptul că le numea „hetaire“, termen care, la acea vreme, avea semnificația de „prietene adevărate, cu o înaltă valoare morală“. Însă, începând cu secolul al V-lea î.Hr., cuvântul „hetairă“ capătă o cu totul altă semnificație: femeie de moravuri ușoare sau metresă.

Poeta își ținea „lecțiile“, care nu reprezentau o sursă de venituri meschine, într-o casă pentru cinstirea muzelor. Împreună cu grupuri de coriste, a participat la evenimentele cetății, nunți și ceremonii religioase oficiale. Ulterior, a deținut funcții cu caracter artistic în orașul natal. A compus cântece de nuntă pentru coruri de fete și băieți şi a cântat la instrumente cu coardă. Unii au susținut chiar că ar fi fost inventatoarea plectrei de argint (bagheta pentru atins corzile lirei).

Sfârşitul şi moştenirea lui Sappho

Se pare că Sappho a murit de bătrânețe, dar nu se cunosc amănunte despre sfârșitul ei. Pentru a o reabilita, o legendă i-a atribuit o mare pasiune pentru barcagiul Phaon, un bărbat care ar fi rămas insensibil la avansurile sale. Se spune că l-ar fi urmărit pe mare și pe uscat și l-ar fi urmat în Sicilia. După ce l-ar fi zărit în compania unei rivale, s-ar fi întors în Lesbos și s-ar fi aruncat în mare de pe stâncile Leucadelor.

O dovadă clară a faptului că personajul nu a existat este absența totală din versurile poetei. Dragostea disperată și sinuciderea pentru Phaon ar putea fi invenții ale poeților comediei antice. Dacă reputația morală a lui Sappho a putut fi pusă sub semnul întrebării, rolul ei în literatură nu a fost niciodată negat.

Despre opera sa vorbesc peste o sută de scriitori din Antichitate. Ovidiu o plasează în „Galeria marilor îndrăgostite“. Catul și Horațiu îi traduc și-i imită versurile. Platon se interesează de poemele safice și o numește „a zecea muză“. Solon și Plutarh o admiră.

În epoca elenistică și romană circulă ediții oficiale ale celor nouă cărți care înglobează opera ei. Renumele lui Sappho dăinuie nealterat de-a lungul secolelor.