Ce limbă vorbeau dacii şi de ce nu foloseau un sistem de scriere

Puține lucruri sunt cunoscute despre limba pe care o rosteau cu mândrie dacii. Din trecutul lor îndepărtat, ne-au rămas doar câteva fragmente lingvistice, vestigii ce evocă nume de eroi, albia râurilor sau așezările străvechi. Însă, în adâncurile istoriei, se ascunde un mister fascinant legat de graiul lor ancestral, un mister ce încă își păstrează enigma. Se presupune că dacii nu cunoșteau scrierea. Aşadar, ce limbă vorbeau dacii?

Cu toate că pare că toată lumea ar cunoaște secretele acestui popor măreț, adevărul este că originea lor, trăsăturile fizice și, mai ales, limbajul pe care îl foloseau rămân subiecte de dispute aprinse în cercurile academice.

Descrieri ale înfățișării lor pot fi găsite în scrierile antice, în reprezentările artei romane monumentale, dar și în studii antropologice, însă, atunci când vine vorba despre limba daco-geților, informațiile sunt rare și neconcludente.

Iar asta se întâmplă deoarece dacii nu au lăsat în urma lor nicio scriere în limba lor maternă, așa cum au făcut grecii sau romanii. Chiar și așa, lingviști români și străini au depus eforturi considerabile pentru a descifra originile și secretele limbii vorbite de strămoșii noștri acum două milenii.

Ce limbă vorbeau dacii: un puzzle fascinant al istoriei

Generaţii de lingvişti precum I.I. Rusu, Ariton Vraciu, George Pruteanu, dar și W. Tomaschek și P. Kretschmer (care s-au axat mai ales pe dialectele tracice) au investigat profund limba traco-getică. Ceea ce au descoperit majoritatea este că limba geților și dacilor se înscrie în marea familie a limbilor trace. Acest lucru este susținut mai ales de contextul etnic și cultural, care arată o prezență dominantă a tracilor în acea regiune.

În același timp, limba vorbită de traci este considerată a fi de origine indo-europeană, încadrându-se în grupul satem, distinctă de limbile vorbite de popoarele vecine, precum ilirii, germanii sau celții. Graiurile slave, baltice și indo-iraniene fac, de asemenea, parte din același grup satem. Totuși, este imposibil să reconstituim cu exactitate modul în care vorbeau strămoșii traci, iar specialiștii vorbesc despre existența unor dialecte variate în cadrul limbii tracice.

Singurele mărturii rămase din limba tracă se găsesc în inscripții, onomastică sau în denumirile vechilor orașe și ale cursurilor de apă.

„S-a putut stabili că limba tracă este o limbă indoeuropeană de sine stătătoare, deosebită de cea  a frigienilor, a ilirilor ori a  altor neamuri, și care face parte din grupa satem ca și limbile baltice, slava, germanica, indo-iraniana, armeana, ilira. De asemenea, s-a putut stabili, în liniile sale generale, sistemul fonetic. Se cunosc astăzi aproximativ 1800 de glose, nume proprii ori comune păstrate în texte literare, inscripții ori în substratul unor limbi balcanice actuale. Pe baza acestora s-au putut reconstrui circa 250 de cuvinte tracice.”, precizează istoricul Ion Horațiu Crișan în lucrarea Spiritualitatea geto-dacilor.

Specialiștii au împărțit istoria limbii tracice în două etape distincte. Prima, cunoscută sub numele de traca veche, ar fi fost vorbită până în secolul al III-lea î.Hr. Ulterior, începând cu secolul al II-lea î.Hr. și continuând până în secolul al VI-lea d.Hr., a apărut traca târzie. Este presupus că limba vorbită de daci ar fi intrat în această ultimă categorie, deoarece primele mențiuni despre daci datează din secolul I î.Hr.

În ceea ce privește limba vorbită de geto-daci, există o varietate de ipoteze și dezbateri. Unii cercetători, precum I.I. Rusu, susțin că daco-geții vorbeau o limbă tracică, similară cu cea a altor triburi tracice, cu variațiile dialectale specifice.

Alți experți consideră că daco-geții vorbeau o limbă ce derivă din familia limbilor tracice, însă era distinctă, nu doar un simplu dialect. Savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu, de exemplu, în cercetările sale, a evidențiat două ramuri ale limbii tracice: una la nord de Munții Haemus (Balcani) și alta la sud de aceștia.

Ramura nordică a fost denumită de către marele erudit daco-moesică, fiind asociată cu limba vorbită de daci. Studiile ulterioare au sugerat că această limbă daco-moesică, deși înrudită cu limba tracică, era mai degrabă similară cu cea folosită de popoarele baltice.

Dacii nu foloseau scrierea

„La vechii traci nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea.”, preciza istoricul latin Aelianus.

De asemenea, şi cercetătorul Ariton Vraciu susţinea că dacii nu foloseau scrierea. Tocmai de aceea nu avem izvoare scrise în limba dacilor. 

„Ştim sigur că tracii şi ilirii din perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti.

Semnificativ este în această privinţă pasajul istoricului Aelianus: la vechii traci nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea. Limba ilirillor o cunoaştem tot indirect, din fragmentele ce au rămas întâmplător în scriere greacă sau latină.

Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar li putut exista, teoretic vorbind, sisteme de scriere — autohtone ori importate —, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca aşa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tărtăria, datînd cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”, concluziona lingvistul, în volumul Limba daco-geţilor.

Este posibil ca dacii să nu fi fost predispuși cultural să dezvolte un sistem de scriere. Unele culturi pun preţ pe oralitate și tradiția orală în detrimentul scrierii, văzând-o ca pe ceva străin sau inutil în contextul lor cultural specific.

Geții și dacii, mai ales elitele educate, foloseau totuși alfabetul grecesc pentru a transmite mesaje. Cel puțin asta ar indica inscripția de pe lespedea de piatră de la Kiolmen din nord-estul Bulgariei sau inelul de Ezerovo.

Elitele educate vorbeau cu siguranță greaca sau latina. După cum spuneam, din limba daco-moesică se cunosc mai ales elemente de onomastică, nume de râuri sau așezări.

În plus, specialiștii ar fi identificat în jur de 160 de cuvinte, în limba română care vin din acest fond lingvistic dacic. Printre acestea se numără, cuvinte pe care le folosim şi astăzi, precum: ademeni, aghiuţă, aidoma, amurg, Argeş, arunca, baci, baltă, bară, căciulă, căpuşă, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocîrlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, descurca, doină, don, dop, gard, gata, gresie, groapă, lepăda, lespede, leşina, mămăligă, mătură, mire, mistreţ, mişca, mânz, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, strugure, strungă,traistă, țap, țarină, urdă, urcior, prunc, rață, spânz, zimbru, zgardă etc.^[sursa]

De asemenea, conform unor istorici medievali, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea lor s-au păstrat aproape 80 de denumiri de plante.