Istoria bradului de Crăciun. Când a început şi cum a ajuns în România acest obicei

Istoria bradului de Crăciun este una îndelungată, dar în România această tradiţie are în jur de un secol şi jumătate. În prezent, sărbătoarea Crăciunului, foarte aşteptată de români, umple sufletele a milioane de oameni de bucurie, fiind încărcată de tradiţii şi simboluri.

Alături de cadouri, mese îmbelşugate şi reuniuni de familie, cu mireasma proaspătă a cetinei de conifere, bradul de Crăciun a devenit cel mai important simbol al acestei sărbători.

Una dintre nenumăratele legende legate de simbolistica bradului spune că odată, în vremuri foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori, Speranţa, Iubirea şi Credinţa, căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.

Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.^[sursa]

Istoria bradului de Crăciun

Cele mai vechi datini legate de bradul de Crăciun provin din Roma Antică, atunci când locuinţele erau împodobite cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul sărbătorilor.

Bradul era atârnat, uneori, de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut descifra până în prezent, iar până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi.

În nordul Europei, druizii, preoții vechilor celți, își decorau templele cu ramuri veșnic verzi, ca simbol al vieții veșnice. Vikingii din Scandinavia onorau vâscul veșnic verde pentru rolul său în moartea lui Balder, un zeu al luminii.

În anul 1510 a apărut primul brad împodobit, la Riga, în Lituania, iar în anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a dus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans.

În anul 1584, pastorul şi cronicarul Baltazar Russow a scris despre tradiţia împodobirii unui pom în piaţa publica, acolo unde tinerii cântau şi dansau în jurul lui, după care îi dădeau foc.

În anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strasbourg, fiind împodobit cu mere roşii, iar în acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian a împodobit primul brad, în felul în care îl împodobim şi noi astăzi.

Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune, iar în anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat barăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate Naşterii Mântuitorului.

În anul 1841, a apărut în Anglia primul brad de Crăciun, atunci când prinţul Albert a dăruit un exemplar soţiei sale, celebra regină Victoria, pe care l-a instalat la castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger care mai târziu a fost înlocuit cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la Răsărit.

În anul 1836, împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1878 au apărut globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia, iar în anul 1882, după patentarea becului electric de către Thomas Edison, Eduard Johnson, un prieten al acestuia, a realizat prima împodobire a bradului de Crăciun cu beculeţe colorate care au înlocuit lumânările.

În anul 1880, obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului, tradiţia fiind reluată abia în anul 1923 şi păstrată până în prezent.

Începând din anul 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar în anii ’70 au apărut brazii artificiali.

Istoria bradului de Crăciun în România

Pe meleagurile noastre a existat obiceiul butucului de Crăciun, ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de brad tăiat (jertfit) era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, pentru a simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun.

Un alt obicei moştenit de români de pe vremea dacilor era cultul pentru brad, pe care îl mai găsim şi astăzi în unele zone ale ţării, şi anume bradul era tăiat la nuntă sau la moartea cuiva, fiindcă în cadrul ritualului de înmormântare bradul reprezenta „nunta” mortului cu divinitatea şi natura.

Primul brad împodobit la sărbătorile Crăciunului a fost cel de la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866, astfel că de atunci, în noaptea de Crăciun, prinţii şi prinţesele invitate la palat împodobeau bradul.

Aşadar, de circa un secol şi jumătate, românii nu îşi imaginează sărbătoarea Crăciunului fără bradul împodobit în casă, sau într-un spaţiu public, iar ritualul împodobirii bradului a devenit unul dintre cele mai pline de bucurie momente ale sărbătorilor de iarnă, în aşteptarea darurilor lui Moş Crăciun.