Garda Pretoriană, ascensiunea de la gardieni ai împăraţilor, la decidenţi politici

Garda Pretoriană a fost o forță militară formată din gărzi special recrutate și folosită în Imperiul Roman pentru paza și securitatea împăratului, în special în timpul războaielor.

În vremurile antice, acest corp militar de elită nu se numea astfel. Numele vine de la cortul comandantului roman (numit praetor) în teren, care era denumit praetorium. Astfel, garda a fost numită de-a lungul existenței sale Cohors Praetoria, și era unitatea însărcinată cu paza comandanților și a împăraților. ^[sursa]

Când a fost înfiinţată Garda Pretoriană

Cel care a creat prima cohortă pretoriană se pare că a fost celebrul Scipio Africanul, în timpul războaielor contra Cartaginei, desfăşurate între anii 210-202 î.Hr.

De ce împăraţii romani au considerat că au nevoie de gărzi personale, nu este un secret. Primul împărat al Romei, Octavianus Augustus a ajuns la putere şi a stabilizat imperiul, după ce senatorii l-au ucis în mod brutal pe unchiul său, Iulius Cezar.

Împăratul Augustus a decis să facă din Garda Pretioriană o instituţie permanentă. Astfel, în anul 27 î.Hr. împăratul a înrolat 4.500 de bărbaţi bine pregătiţi din punct de vedere militar, pe care i-a împărţit în nouă cohorte.

Liderii pretorienilor erau denumiţi prefecţi, fiind singurele persoane care puteau purta arme în prezenţa împăratului. Cu timpul, prefecţii au devenit consilieri importanţi ai împăratului.

Odată cu influenţa, a crescut şi numărul militarilor din Garda Pretoriană. Astfel, numărul acestora a ajuns la 16.000, incluzând şi cavalerie. Pe măsură ce prefecţii cunoşteau din ce în ce mai multe secrete, puterea lor devenea şi mai mare, atingând un nivel periculos.

Ierarhia şi modul de acţiune al Gărzii Pretoriene

Din punct de vedere ierarhic, pretorienii erau comandați de unul sau doi prefecți, un tribun de rang ecvestru, un centurion trecenarius și centurioni obișnuiți, fiecare la comanda a 80 de oameni.

După cinci ani de serviciu militar ca infanterist, pretorianul putea accede în cavaleria pretoriană. Cavaleria era organizată în turmae de 30 de călăreți, comandați de un optio equitum. O trupă specială de călăreți – speculatores augusti – comandată de un centurio speculatorum, funcționa ca gardă de corp imperială atașată direct împăratului.

Recrutarea se făcea din rândul tinerilor între 15 și 32 de ani. De la sfârșitul secolului al II-lea, din timpul împăratului Septimius Severus, au fost transferați în gardă soldați din alte gărzi – din vigiles (pompierii Romei), sau din cohortele urbane, poliția Romei, ori chiar din legiuni.

Instrucția era făcută de centurioni, decurioni, diverși antrenori și (foști) gladiatori. Instructorii se numeau doctores și campidoctores, și erau specialiști în tactici, arme, tehnici de luptă. Instructorii de cavalerie se numeau exercitatores.

Pentru a fi acceptat în gardă, recrutul trebuia să aibă condiție fizică foarte bună, un caracter demn, proveniență dintr-o familie respectabilă, scrisori de acreditare din partea unor oameni importanți. Dacă trecea de recrutare, aspirantul devenea probatus (acceptat) și apoi miles (soldat într-o centurie). Dacă se dovedea apt, după câțiva ani devenea immunis, un fel de funcționar la cartierul general sau în domeniul tehnic, efectuând, cum am zice azi, muncă de birou. După alți câțiva ani, putea ajunge principalis (responsabil cu parola gărzii), optio (adjunct al centurionului), signifer (”stegar” al centuriei), iar dacă știa foarte bine carte, putea ajunge în corpul de comandă al prefectului, comandantul gărzii.

Ca principalis, putea să fie numit de împărat printre evocati Augusti, adică să ocupe un post înalt în Roma, ca instructor militar sau expert tehnic, sau să fie numit centurion într-o legiune. Cei mai norocoși și mai experimentați, cu o bogată carieră a armelor, ajungeau praefectus praetorio – prefecți ai pretoriului, comandanți ai pretorienilor, unul dintre posturile acela mai faimoase și mai râvnite din întreg Imperiul.

Garda Pretoriană, crimele şi numirile împăraţilor

Atribuţia principală a pretorienilor era aceea de a descoperi orice ameninţare la adresa împăratului. Mergeau îmbrăcaţi în civil la proteste şi făceau investigaţii pentru a descoperi potenţiali duşmani. Practic, pretorienii acţionau ca o forţă secretă de execuţie în numele împăratului.

Dar, pe măsură ce influenţa lor a crescut, pretorienii au devenit o ameninţare majoră la adresa împăraţilor romani.

În timpul împăratului Augustus, Garda Pretoriană era loială şi s-a comportat onorabil. Dar nu a durat mult ca pretorienii să se întoarcă împotriva viitorilor împăraţi. În anul 41, pretorienii l-au ucis cu brutalitate pe strănepotul lui Augustus, controversatul împărat Caligula. Acesta din urmă i-a umilit în public pe pretorieni, care l-au înjunghiat.

Succesorul lui Caligula, împăratul Claudius, le-a oferit pretorienilor un bonus în bani. Această tradiţie de a oferi „daruri” în bani Gărzii Pretoriene a dăinuit multă vreme. Împăraţii, conştienţi de puterea Gărzii, au încercat mereu să o ţină de partea lor.

În anul 193, în dizgraţiile Gărzii a căzut din nou un împărat, respectiv Pertinax. Acesta a încercat să instituie noi reforme stricte, menite să restaureze controlul împăratului asupra Gărzii Pretoriene. Răspunsul a fost rapid, împăratul fiind ucis de gărzile sale.

Vânzarea tronului

Ajunşi conducători de facto ai Imperiului Roman, pretorienii au decis să scoată la licitaţie locul de împărat. Doi politicieni puternici au încercat, prin mită, să preia puterea. Senatorul Didius Iulianus a oferit fiecărui pretorian o sumă de 25.000 de sestreţi. Aceasta era o sumă uriaşă, reprezentând salariul unui pretorian pe o perioadă de cinci ani.

Pretorienii au acceptat mita, iar Didius a devenit împărat. Însă atunci când banii nu au ajuns în buzunarele pretorienilor, aceştia s-au întors împotriva împăratului. Un asasin s-a strecurat în camera împăratului şi l-a decapitat.

Didius a fost cel de-al doilea împărat ucis de către pretorieni în mai puţin de 70 de zile. Anul 193 avea să fie numit Anul celor Cinci Împăraţi.

În anul 217, prefectul Macrinus „a auzit” o profeţie care spunea că va ajunge împărat. Temându-se că împăratul Caracalla va porunci execuţia sa, Macrinus a lovit primul. Pretorienii l-au ucis pe Caracalla în timpul unei campanii militare.

Astfel, Macrinus a îndeplinit profeţia şi a devenit împărat. Totuşi, a avut parte de aceeaşi soartă nefastă. Un an mai târziu, pretorienii l-au ucis şi pe el, întrucât a încercat să instituie reforme fiscale care afectau militarii romani.^[sursa]

Constantin cel Mare şi declinul Gărzii Pretoriene

Mai mulţi împăraţi romani au observat pericolul reprezentat de Garda Pretoriană.

Istoricul Guy de la Bédoyère a afirmat că „Augustus a creat cea mai periculoasă instituţie pe care lumea romană a văzut-o vreodată.”

În anul 193, după ce pretorienii au asasinat doi împăraţi într-o perioadă de câteva săptămâni, împăratul Septimius Severus a încercat şi el să desfiinţeze Garda Pretoriană. Severus a concediat mulţi dintre pretorieni, înlocuindu-i cu militari loiali, din rândul legionarilor. Însă mentalitatea pretorienilor nu a fost înlăturată, iar când au simţit gustul puterii, noii pretorieni s-au întors împotriva dinastiei Severilor.

În anul 235, pretorianul Maximinus, ales în Gardă chiar de către împărat, a condus o lovitură de stat, care s-a încheiat cu asasinarea împăratului Alexandru Sever. Maximinus a urcat el însuşi pe tron, însă a avut parte de aceeaşi soartă, fiind ucis la rândul său de către pretorieni.

În total, în jur de 13 împăraţi romani au fost ucişi de către Garda Pretoriană.

La începutul secolului al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare a ajuns la putere, în urma unui război civil sângeros purtat împotriva unui rival susţinut de către pretorieni. După ce a reuşit să ajungă pe tron, Constantin a desfiinţat Garda Pretoriană în anul 312. Totuşi, prefecţii pretorieni au continuat să fie consilieri ai împăratului.

Cum a rezistat Garda Pretoriană atât de mult

Mulţi împăraţi, precum Claudius, nu au avut de ales şi au fost nevoiţi să conducă alături de pretorieni. Alţii i-au găsit pe pretorieni foarte folositori în consolidarea autorităţii. Dar, motivul principal a fost acela că pretorienii erau pur şi simplu prea puternici şi prea bine infiltraţi în straturile de putere ale imperiului.

Împăratul Constantin cel Mare a reuşit să scape de Garda Pretoriană doar după ce i-a învins pe câmpul de luptă. Fără această acţiune sângeroasă, probabil că pretorienii ar fi continuat să-i ucidă pe cei pe care au jurat să-i protejeze. De asemenea, împăratul a înființat o nouă gardă de corp, cunoscută sub numele de Scholae Palatinae, care i-a asigurat protecția în cadrul curții imperiale.

De asemenea, Constantin cel Mare i-a trimis pe membrii Gărzii la periferiile imperiului, încorporându-i în alte unități ale armatei romane, distrugând totodată cazarmei de la Castra Praetoria.

Deşi a încetat să mai reprezinte o forţă militară din acel moment, termenul „pretorian” se mai foloseşte în prezent ca referinţă la o unitate militară sau polițienească de elită.