Cine au fost vandalii: originile vandalilor, marii distrugători care au cotropit şi Dacia

În prezent, cuvântul vandal poate fi definit ca fiind o persoană care distruge sau deteriorează în mod deliberat o proprietate. Dar cine au fost vandalii cu adevărat şi care este originea acestora?

Din punct de vedere istoric, un vandal era „un membru al unui popor germanic care trăia în zona de la sud de Marea Baltică, între râurile Vistula și Oder, care a invadat Galia, Spania și nordul Africii în secolele al IV-lea și al V-lea d.Hr. și care, în anul 455, a jefuit Roma”.

Se spune că, din cauza acestei infame jefuiri a Romei din anul 455 d.Hr., cuvântul „vandal” a fost folosit mai târziu pentru a descrie persoanele care au distrus sau deteriorat proprietăți, fiind folosit cu acest sens şi în zilele noastre.

Originile incerte ale vandalilor

Se cunosc puține lucruri despre istoria timpurie a vandalilor. S-a speculat că vandalii își au originea în Scandinavia (în centrul Suediei, există o parohie numită Vendel care ar putea avea legătură cu aceasta), au migrat spre sud în regiunea Sileziei și, în cele din urmă, au intrat în contact cu romanii.^[sursa]

Prima referire literară la acest grup de oameni din partea romanilor se găsește în lucrarea „Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân. Potrivit acestui scriitor, vandalii, sau vandilii, erau unul dintre cele cinci grupuri de popoare germanice și erau alcătuite din mai multe triburi mai mici:

„Există cinci rase germane; Vandilii, din care se disting parțial Burgundiones, Varini, Carini și Gutones.”, scria Pliniu cel Bătrân.

Alți scriitori, cum ar fi Tacitus și Ptolemeu, au menționat, de asemenea, vandalii, deși au folosit în schimb termenul Lugii. Ca și Pliniu, însă, astfel de comentarii despre vandali au fost făcute doar în treacăt. Prin urmare, chiar și din sursele literare disponibile, nu se pot spune prea multe despre istoria timpurie a vandalilor.

Romanii și vandalii au încheiat o pace provizorie, însă Dacia a fost devastată

Următoarea referință importantă la vandali poate fi găsită în Istoria romană a istoricului Cassius Dio. În lucrarea sa, Dio menționează că, în timpul Războaielor Marcomanice (166 – 180 d.Hr.), un trib cunoscut sub numele de Astingi (identificat de unii ca fiind vandalii) a intrat în Dacia și și-a oferit loialitatea Imperiului Roman: „Astingii, conduși de căpeteniile lor Raüs și Raptus, au intrat în Dacia cu toate gospodăriile lor, sperând să obțină atât bani, cât și pământ în schimbul alianței lor.”

Cu toate acestea, oferta lor a fost respinsă și, după ce i-au cucerit pe costoboci, au început să devasteze provincia romană Dacia. Succesul lor nu a durat mult și, după ce au fost înfrânți în mod decisiv de către Lacringi, Astingii au încetat ostilitatea lor împotriva romanilor și au trimis rugăminți împăratului:

„Ca urmare, Astingii nu au mai comis niciun act de ostilitate împotriva romanilor, dar ca răspuns la rugămințile urgente adresate lui Marcus au primit de la acesta atât bani, cât și privilegiul de a cere pământ în cazul în care ar fi provocat vreun prejudiciu celor care luptau atunci împotriva lui.”, a mai scris Cassius Dio.

Vandalii împotriva goților

După acest episod, vandalii au dispărut din nou în obscuritate și au reapărut doar în lucrarea lui Iordanes, „Originea și faptele goților”. În această lucrare din secolul al VI-lea d.Hr. se spune că vandalii ar fi intrat în conflict cu goții în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. După ce au fost înfrânți în luptă de goți, vandalii au migrat în Panonia:

„Atunci, rămășițele vandalilor care au scăpat, adunând o bandă de oameni neînfricați, au părăsit țara lor nenorocită și i-au cerut împăratului Constantin Panonia. Aici și-au stabilit reședința timp de aproximativ 60 de ani și s-au conformat poruncilor împăraților ca niște veritabili supuși. La mult timp după aceea au fost chemați de acolo de către Stilicon, maestru al soldaților, fost consul și patrician, și au pus stăpânire pe Galia. Aici și-au jefuit vecinii și nu au avut un loc de reședință stabil.”, a scris Iordanes.

Iordanes a continuat să scrie despre călătoria vandalilor în Galia și Spania în timpul domniei împăratului Honorius (393 – 423 d.Hr.): „Or, vandalii și alanii, așa cum am mai spus, locuiau în ambele Pannonii cu permisiunea împăraților romani. Cu toate acestea, temându-se că nu vor fi în siguranță nici aici dacă goții s-ar întoarce, au trecut în Galia. Dar nu mult timp după ce au pus stăpânire pe Galia, au fugit de acolo și s-au închis în Spania”.

Vandalii s-au mutat în Africa de Nord

Următoarea oprire a vandalilor a fost în Africa. Potrivit lui Iordanes, regele vandal Geiseric a fost invitat în Africa de Nord de către Bonifaciu, generalul roman și guvernator al diecezei Africii. Motivul, potrivit scriitorului, a fost faptul că guvernatorul „intrase într-o dispută cu împăratul Valentinian și a putut obține răzbunare doar prin rănirea imperiului”.

Se zvonește că vandalii își tratau supușii catolici mai aspru decât celelalte popoare germane, poate din cauza adoptării creștinismului arian. Cu toate acestea, s-a subliniat că nu a fost întotdeauna așa, deoarece catolicii au fost tratați bine, de exemplu, în timpul domniei lui Geiseric, când acesta era în bune relații cu Roma și Constantinopolul, în prima parte a domniei succesorului său (Huneric) și în timpul domniei lui Gunthamund, succesorul lui Huneric.

Controlul vandalilor asupra Africii de Nord a luat sfârșit abia în timpul domniei împăratului bizantin, Iustinian cel Mare, aproximativ un secol mai târziu.

Când vandalii s-au dus la Roma…

Infama Jefuire a Romei din anul 455 d.Hr. a avut loc în timpul domniei lui Geiseric.

Iordanes a scris pe scurt despre acest episod: „…împăratul Valentinian a fost ucis prin trădarea lui Maximus, iar Maximus însuși, ca un tiran, a uzurpat domnia. Geiseric, regele vandalilor, a auzit de acest lucru și a venit din Africa în Italia cu corăbii de război, a intrat în Roma și a devastat-o. Maximus a fugit și a fost ucis de un anume Ursus, un soldat roman.”

Un alt autor, Procopius, a relatat că vandalii au venit la Roma datorită cererii văduvei lui Valentinian, Eudoxia: „Mai târziu, Maximus l-a ucis pe împărat fără probleme și a asigurat tirania, iar el s-a căsătorit cu Eudoxia cu forța… ea a trimis la Cartagina rugându-l pe Gizeric (Geiseric) să-l răzbune pe Valentinian, care fusese distrus de un om necinstit, într-un mod nedemn atât de el cât și de poziția sa imperială, și să o elibereze, deoarece ea suferea un tratament necinstit din partea tiranului.”

Cu toate acestea, se spune că Geiseric era interesat doar de prada care urma să fie obținută: „Și Gizeric, fără alt motiv decât acela că bănuia că mulți bani vor ajunge la el, a pornit spre Italia cu o flotă mare”.

În ceea ce privește prada, Procopius a scris: „… punând în corăbiile sale o cantitate extrem de mare de aur și alte comori imperiale, a navigat spre Cartagina, fără să cruțe nici bronzul și nici altceva de orice fel din palat. A jefuit și templul lui Jupiter Capitolinus și a smuls jumătate din acoperiș. Or, acest acoperiș era din bronz de cea mai bună calitate și, întrucât peste el fusese așezat aur extrem de gros, strălucea ca un spectacol magnific și minunat.”

Papa Leon a intervenit și Geiseric l-a liniștit

S-a afirmat că jefuirea Romei de către vandali ar fi putut fi mult mai gravă dacă nu ar fi existat mijlocirea Papei Leon.

Potrivit unei relatări populare, atunci când Geiseric a ajuns în fața zidurilor Romei, Papa a fost trimis să îl întâlnească și să îi ceară îndurare. Se spune că Leon i-a spus regelui că este liber să jefuiască orașul, dar să nu deterioreze clădirile și nici să le facă rău locuitorilor, lucru cu care Geiseric ar fi fost de acord.

Un posibil motiv pentru care Geiseric a consimțit la cererea papei a fost acela că nu dorea să întreprindă un asediu prelungit al orașului, deoarece în peninsula italică era foamete, iar zidurile orașului erau încă formidabile.

Nu este clar în ce măsură această poveste este adevărată și dacă Geiseric și-a ținut promisiunea. Astfel, dacă vandalii își merită toată reputația negativă de astăzi poate fi încă o chestiune de dezbatere…