Bătălia de la Termopile: adevărata poveste a celor 300 de spartani care au înfruntat Imperiul Persan

16 min


-2
-2 puncte

Acum 2.500 de ani a avut loc Bătălia de la Termopile, una dintre luptele purtate între un imperiu cu o suprafaţă de 8 milioane de km2 şi o Grecie divizată în mai multe oraşe-state. Părea să fie lupta biblică, la fel cum a fost lupta dintre David şi Goliat. Un imperiu ce avea superioritate numerică putea să nimicească civilizaţia greacă, cu tot cu ideile şi cultura acesteia. Însă istoria ne învaţă că deseori, calitatea e mai bună decât cantitatea, iar Bătălia de la Termopile ne demonstrează acest fapt.

Un mic grup de greci sub comanda regelui Leonidas și a spartanilor săi s-au pregătit să înfrunte cea mai mare armată adunată vreodată în antichitate. Deși Bătălia de la Termopile nu a fost decisive în cadrul Războaiele Greco-Persane, a subliniat idealul oamenilor de a se sacrifica pentru libertate, cu mai mult de două milenii înaintea marilor revoluții moderne. Dar cine erau acești greci curajoși care au rezistat și au luptat?

„Aceasta este Sparta”

De la nașterea sa în anul 540 î.Hr., un copil spartan era destinat să își petreacă viața traversând o serie de încercări. Pentru spartani, existența era o continuă luptă pentru supraviețuire. Din prima zi a vieții, trupul fragil al copilului era scufundat într-un vas plin cu vin, pentru a testa dacă este suficient de robust pentru a rezista la provocările, cruzimea și luptele care îl așteptau.

bătălia de la Termopile
Cei 300 de spartani înainte de Bătălia de la Termopile (scenă din filmul „300”)

Dacă trecea această primă probă, copilul era supus unei noi evaluări. Mama îl aducea în fața Gerousiei, un consiliu compus din 30 de membri, majoritatea fiind bătrâni de peste 60 de ani. Aceștia inspectau trupul copilului pentru a determina dacă este suficient de sănătos și bine dezvoltat. Dacă nu îndeplinea standardele eugenice, copilul ar fi fost abandonat în prăpastia de pe muntele Taygetos. Cu toate acestea, acest copil a avut noroc.

Pe acel prunc avea să-l cheme Leonidas şi avea să trăiască într-o societate religioasă care punea accent pe instruire militară. Leonidas era însuşi fiul regelui Spartei, Anaxandridas al II-lea care avea două soţii. Prima soţie era stearpă. Eforii i-au permis regelui să-şi ia o a două soţie fără a o alunga pe prima. Cea de-a doua nevastă a sa era descendentă a lui Chilon din Sparta (unul dintre cei şapte Înţelepţi ai Greciei). Aceasta i-a născut un fiu, Cleomenes. Prima soţie i-a oferit în cele din urmă trei fii:Dorieus şi gemenii Leonidas şi Cleombrotus.

Sistemul Agoge

Deoarece nu era desemnat să moștenească tronul, la vârsta de șapte ani, Leonidas începuse un antrenament militar riguros în cadrul sistemului Agoge, pentru a deveni un războinic de temut. Antrenamentul era conceput pentru a-i disciplina, a-i instrui și a le dezvolta rezistența fizică băieților spartani. Leonidas și alți băieți spartani locuiau în cămine comune și erau hrăniți strict, fără a li se permite să fie nici flămânzi, nici sătui.

Băieții învățau lupta, furtul discret al hranei, dar erau și educați în citit, scris, cântat și dansat. Erau pedepsiți sever pentru vorbirea prea multă și erau adesea biciuiți în tinerețe pentru a se obișnui cu durerea și pentru a-i pregăti pentru luptă. Li se cerea să vorbească concis, să nu se plângă și să nu critice.

Fiecare spartan trebuia să treacă prin trei etape de instruire: paides (7-17 ani), paidiskoi (17-19 ani) și hebontes (20-29 ani). Băieții trăiau în grupuri numite agelai, sub îndrumarea unui bătrân, și erau încurajați să fie loiali față de comunitate și față de masa comună, Syssitia.

De la vârsta de 12 ani, fiecare băiat primea o phoinikis, o mantie roșie pentru a-și ascunde rănile. Construiau adăposturi și paturi fără unelte, doar cu mâinile goale, și erau obișnuiți să îndure foamea pentru a-și întări rezistența.

Relaţii intime controversate

Leonidas, asemenea multor alți băieți spartani, a avut un mentor numit agoge. Acest tânăr necăsătorit, mai în vârstă, i-a fost un al doilea tată și un model de urmat. Împreună cu el, Leonidas a experimentat prima sa relație sexuală, o practică frecventă în rândul spartanilor. În acele timpuri, era considerat esențial ca un adolescent să formeze o legătură specială cu un aristocrat mai în vârstă pentru a se dezvolta ca cetățean liber.

De-a lungul copilăriei și adolescenței, Leonidas a fost supus unor antrenamente dure. El și ceilalți băieți erau trimiși iarna în păduri și munți pentru a vâna și lupta cu animale sălbatice, dormind sub cerul liber în condiții austere. De asemenea, erau puși la încercare prin furturi din piețe, unde trebuiau să rămână nedetectați. Este probabil că Leonidas a trecut și prin proba de supraviețuire în sălbăticie, vânând pentru hrană și luptând cu animale periculoase pentru a-și perfecționa abilitățile de luptă.

La 18 ani, Leonidas a devenit paidiskoi, un student care putea activa în armata spartană. Leonidas a avut acces la Crypteia, poliția secretă care spiona populația helotă. Din anul 465 î.Hr., tinerii spartani erau însărcinați cu uciderea heloților vulnerabili.

Ierarhia spartană era complexă, heloții fiind urmați de perioeci, oameni liberi, dar fără cetățenie spartană. Chiar și femeile din Sparta erau instruite să lupte și să aibă un fizic puternic pentru a naște copii sănătoși. Bărbații, la rândul lor, învățau să lupte în falangă, protejându-se pe ei și pe camarazii lor cu hoplonul (scutul).

La 20 de ani, Leonidas a devenit membru al Syssitia, un club al meselor comune format din 15 membri care contribuiau financiar și învățau să interacționeze armonios. În această perioadă trăia într-o cazarmă și își continua antrenamentul pentru a deveni hippeis.

Viaţa sa a început la 30 de ani

Abia de la 30 de ani, Leonidas, ca orice spartan, putea participa la viața politică, votând sau candidând pentru funcții publice. Spartanii disprețuiau modelul democratic atenian. Ca toți spartanii, Leonidas a fost ținut în rezervă activă până la vârsta de 60 de ani, trăind un stil de viață disciplinat.

În ceea ce privește căsătoria, Leonidas, ca orice bărbat spartan, trebuia să-și răpească viitoarea soție. Dacă reușea, o ducea acasă, o tundea și o îmbrăca într-o mantie simplă, lăsând-o pe podeaua unei camere întunecate. Apoi, lua cina cu ea și o ducea în pat pentru a zămisli un copil. Pe parcursul căsătoriei, Leonidas trebuia să-și viziteze soția în secret.

• CITEŞTE ŞI:  Pilotul care a folosit codul Morse prin clipiri pentru a transmite un mesaj, în timp ce era prizonier de război: Jeremiah Denton

Leonidas a fost un spartan exemplar, dedicat cetății sale și supus antrenamentelor dure care l-au transformat într-un războinic redutabil. A respectat tradițiile spartane și a trăit o viață disciplinată, dedicată slujirii statului.

Un alt obicei controversat

Mulţi bărbaţi îşi împărţeau nevestele cu musafiri şi mulţi tineri necăsătoriţi puteau să se culce cu nevestele altor bărbaţi pentru a le purta pruncii. Însă femeile spartane se bucurau de statut crescut, putere şi respect şi erau alfabetizate. Nu se căsătoreau decât după vârstă de 20 de ani. Trebuiau să se antreneze pentru a naşte copii sănătoşi. Purtau rochii comode (peplos) tăiate în sus şi pe lateral . Participau la Gymnopaedia goale, alături de bărbaţi.

Leonidas s-a căsătorit cu Gorgo în anul 490 î.e.n., iar în anul 489 î.e.n., a devenit unul dintre cei doi regi ai Spartei după ce Cleomones a murit fără a oferi un urmaş masculine la tron, iar Dorieus a fost ucis în Sicilia. Sparta era un oraş-stat oligarhic condus de doi regi ereditari din familiile Agiad şi Eurypontid, ambele pretinzând că descind din Hercule. Regii aveau atribuţii religioase, juridice şi militare.

Solii de la răsărit: vrem pământ şi apă sau se ivesc zorii războiului

Anul 481 î.e.n.: de la răsărit se ivesc călăreţi ce erau mesagerii din partea marelui rege-zeu Xerxes al Persiei. Mesagerii umblau pe meleagurile greceşti pentru a cere “pământ” şi “apă”, aceasta fiind o formă de supunere în faţa Imperiului Persan.

Dar Atena şi Sparta au refuzat şi au decis că trebuie să formeze alianţe şi să se apere. S-a desfăşurat astfel Congresul de la Corint în toamnă, în cadrul căruia s-a alcătuit o alianţa de oraşe-state pentru a trimite trupe în punctele defensive.

Vestea traversării Hellespontului de către forţele lui Xerxes a şocat întreagă lume greacă. Temistocle a sugerat o nouă strategie: blocarea trecerii înguste de coasta Termopile (Porţile de Foc, denumire dată după izvoarele calde). Hopliţii greci puteau astfel să oprească avansul persan. Totodată, au fost trimise corăbii ateniene şi ale celorlalte oraşe-state pentru a bloca strâmtoarea Artemisium.

Dubla strategie a fost adoptată de congres. Între timp, iscoadele greceşti raportau că armata persană înainta lent prin Tracia şi Macedonia.

Între festival şi apărare: ce ar trebui să facă un rege?

În lunile august-septembrie ale anului 480 î.e.n., spartanii celebrau festivalul Carneia închinată lui Apollo Carneus (zeul recoltelor, oilor şi vitelor) în cadrul căreia se desfăşurau întreceri, sacrificii şi ospăţuri. Orice activitate militară era interzisă de legea spartană, fiind şi perioada în care se organizau Jocurile Olimpice şi fiind instaurat armistiţiul olimpic.

Leonidas era dispus că la vârsta sa de 60 de ani să-i conducă pe spartani în luptă pentru a apăra civilizaţia greacă. A decis totuşi să-i consulte pe Efori (un consiliu alcătuit din 5 membri aleşi anual ce aveau sarcini juridice) şi Oracolul de la Delfi unde preotesele, aflate sub influenţa gazelor toxice şi drogurilor, dezvăluiau profeţii.

Eforii, în ciuda încăpăţânării lor de a respecta religiozitatea şi tradiţiile, văzând că situaţia e urgentă, i-au permis lui Leonidas să-şi ia cu el garda de corp alcătuită din 300 de hippeis şi să strângă cât mai multe trupe din alte oraşe-state. La spartani, hippeis erau unităţi de infanterie echipaţi în armură.

De la Oracol însă, Leonidas a primit o profeţie care l-a îngrijorat:

“O, voi, oameni care locuiţi pe străzile largi ale Lacedemoniei,
Sfinţiţi festivalul Carneia, sau
Oraşul glorios va fi jefuit de către fii lui Perseus
Ori întreg ţinut Laconian
Va jeli pierderea unui rege, descendent al Marelui Hercule”

Leonidas s-a resemnat, convins fiind că va avea parte de o moarte sigură, dar glorioasă. La spartani conta ca luptătorii să aibă parte de o moarte frumoasă şi glorioasă în urma unei lupte duse cu îndârjire şi curaj.

Leonidas a selectat soldaţii care aveau să-l acompanieze, luând cu el doar pe cei care aveau fii şi lăsându-i pe cei necăsătoriţi şi fără copii acasă pentru a zămisli viitoarea generaţie de luptători spartani.

Leonidas şi-a petrecut în taină o ultimă noapte înainte de plecare, îmbărbătat fiind de nevasta sa, regina Gorgo. Această l-a întrebat ce va face ea dacă el nu se întoarce. Leonidas i-a răspuns că să se mărite cu un alt bărbat bun şi să facă copii.

Cu scut sau pe scut

A doua zi, la plecare, fără a-şi lua “la revedere iubirea mea” căci în Sparta nu era loc de gingăşie, regina Gorgo i-a înmânat personal hoplonul (scutul) lui Leonidas şi i-a spus “E tan e epitas”, adică „Întoarce-te cu scut sau pe scut”.

Doar spartanii adevăraţi puteau reveni în Sparta, fie victorioşi, cu scuturile în mâini, fie morţi în glorie, transportaţi pe scuturi. Spartanii dezonoraţi şi laşi care au cutezat să se retragă erau huliţi şi umiliţi de populaţia Spartei.

Astfel, Leonidas şi cei 300 de spartani, alături de alte trupe pe care le va strânge, au înaintat spre victorie sau moarte. Cu forţe ce cuprindeau 300.000 de trupe aduse din toate colţurile Orientului, Xerxes conducea cea de-a doua invazie asupra Greciei.

Armata persană era divizată în regimente de câte o mie, denumite hazarabam. 10 hazarabame alcătuiau o haivarabam, adică o divizie. Cea mai binecunoscută divizie era Armata celor 10.000 de Nemuritori, garda personală a regelui. Cea mai mică unitate era cea alcătuită din 10 soldaţi, numiţi dathaba. 10 dathabe alcătuiau sataba, care erau unităţi de câte 100 de soldaţi.

Pentru martorii vremii, erau aşa de mulţi încât că pe fiecare teritoriu pe care îl parcurgeau, secau lacurile, când mărşăluiau, se cutremura pământul, iar atunci când poposeau noaptea, de la depărtare, pe întuneric, li se vedeau mai multe focuri de tabăra decât stelele vizibile de pe cer. Mai toţi soldaţii purtau uniforme de diferite culori (galben, violet şi albastru) ce le deosebeau. Erau echipaţi cu scuturi din lemn sau din trestii cu care puteau alcătui un zid de scuturi împotriva săgeţilor.

• CITEŞTE ŞI:  Arestarea lui Ioan Slavici: trimis după gratii atât de maghiari, cât şi de români

Purtau scuturi din răchite dreptunghiulare denumite spara, şi erau înarmaţi cu suliţe scurte. Erau instruiţi să conducă atacuri surpriză în lupte corp-la-corp cu suliţe, topoare şi săbii. Dar în principiu, perşii preferau să lupte de la distanţă cu arcuri cu săgeţi.

Un singur sparabara haivarabarm alcătuit din 10.000 de arcaşi putea lansa 100.000 de săgeţi într-un singur minut. Deseori, era utilizată cavaleria în bătălii deschise pentru a hărţui inamicul prin atacuri de tip “loveşte şi fugi”, lansând săgeţi şi aruncând cu suliţe din flancuri.

Nemuritorii erau echipaţi cu scuturi din răchită, cu suliţe scurte, săbii şi pumnale mari şi cu arcuri. Purtau armuri din zale sub haine şi tiare. Regimentul Nemuritorilor era urmat de o caravan de cămile şi catâri ce transportau proviziile, alături de concubinele şi slujitorii lor.

Spartanii erau făcuţi pentru luptă

Pe de altă parte, spartanii erau echipaţi ca orice hoplit grec: chiton (tunică) sau exomis, himation (mantie), acoperitoare din bronz pentru picior, armură cu pectorali din bronz şi coifuri de tip corintian. Spartanii purtau păr lung şi barbă. Spartanii nu aveau altă obligaţie decât să lupte şi să se antreneze toată viaţă având în vedere că producţia era asigurată de heloţi.

Erau echipaţi cu scuturi din lemn acoperite cu un strat din bronz (abia din anul 420 î.e.n. era pictată litera Λ – lambda de la Laconia) ce erau transmise din generaţie în generaţie. Grupaţi, puteau lupta în formaţia numită “falanga”.

Fiecare spartan apărat de camaradul său îşi apăra la rândul său camaradul de lângă el. Luptau cu dory, o suliţa lungă sau cu suliţe uşoare pe care le aruncau spre inamici. Mai erau înarmaţi cu xiphos, o armă secundară, o sabie de 30-45 cm, sau cu kopis, o sabie curbată din fier. De asemenea, ştiau să boxeze, iar la lupta corp la corp erau aproape de neînvins.

Conform estimărilor, armata strânsă de Leonidas care avea să se opună forţelor celui mai mare imperiu de atunci era alcătuită din: 1000 de lacedaeomieni/perioeci, 300 de hopliţi spartani, 500 de mantinei, 500 de tegeni, 1000 de arcadieni, 400 de corintieni, 200 de filieni şi 80 de micenieni. Numărul forţelor peloponesiene se ridica astfel la 4000. Forţe secundare din alte oraşe-state aveau să i se alăture lui Leonidas: 700 de thespieni, 1000 de malieni, 400 de thebani, 1000 focieni, şi 1000 de locrieni. Toţi aceştia erau gata să lupte până la ultimul, fără a acceptă compromisuri sau să se gândească la retragere.

Bătrânul rege-general spartan în vârstă de 60 de ani conducea astfel o armată de 7.000 de soldaţi, dintre are doar 4.000 erau peloponesieni şi doar 300 dintre aceştia fuseseră antrenaţi de o viaţă să lupte împotriva a 300.000 de perşi. Aşadar, povestea celor 300 de spartani de la Bătălia de la Termopile avea să înceapă.

Bătălia de la Termopile: Porţile de foc

Cele două pasaje erau apărate în faţa invaziei persane. Pasajul terestru, Termopile, era apărat de 7.000 de greci în timp ce Artemisium era apărat de 271 de corăbii. Termopile era locul unde superioritatea numerică a perşilor nu conta datorită reliefului dificil.

O falangă de hopliţi putea opri înaintarea, fără riscul de a fi încercuită de cavaleria inamică. Dezavantajul era că falanga nu putea să efectueze un asalt spre infanteria uşoară persană. Punctul slab al grecilor era trecătoarea de capre prin munte, paralelă cu pasajul Termopile de unde puteau fi încercuiţi. Vestea bună era că Xerxes încă nu ştia de aceea trecătoare. De-a lungul pasajului erau diferite denivelări şi stânci ce îngustau calea, precum şi un mic zid foceean.

Prima zi: „Vom lupta la umbră”

În zorii unei zile toride de 20 august/8 septembrie 480 î.e.n., marele împărat Xerxes a trimis o iscoadă pentru a-i observa pe greci. Iscoada a notat şi i-a transmis că grecii făceau exerciţii de gimnastică şi că mulţi spartani îşi pieptănau părul lung.

Xerxes, atunci când a primit ştirea, a bănuit că spartanii se pregăteau să moară bărbăteşte. Demaratus, fost rege al Spartei care a condus alături de Cleomenes şi care a dezertat în anul 490 î.e.n., alăturându-se perşilor, l-a avertizat pe rege că îi va avea de înfruntat pe cei mai curajoşi bărbaţi din Grecia.

Xerxes era disperat. De patru zile speră că grecii să se retragă. În a cincea zi de la venirea perşilor pe teritoriu grecesc, s-a gândit că rezistenţă greacă era de o nepăsare şi obrăznicie groasă. Aşa că a ordonat trimiterea mezilor şi cisienilor pentru a-i lua prizonieri. Însă zidul foceean ridicat de greci ce luptau umăr la umăr, scut la scut, într-un spaţiu îngust avea să compromită asaltul persan.

Călăreţii mezi au grăbit înaintarea şi i-au atacat pe greci, dar au fost copleşiţi de suliţele lungi ale hopliţilor, rezultând pierderi teribile.Nu puteau ataca din flancuri, nu-i puteau înconjura pe spartani datorită spaţiului îngust. Erau respinşi de scuturile largi ale grecilor şi înjunghiaţi de suliţele lungi.

bătălia de la Termopile
Cerul se înnegrea atunci când arcaşii persani lansau săgeţile

Arcaşii lansau ploi de săgeţi asupra spartanilor, însă fără succes căci scuturile lor păreau să fie impenetrabile.

Era clar că în ciuda superiorităţii numerice, Xerxes avea mai puţini luptători decât spartanii. Însă încăierarea a continuat pe parcursul zilei. Mezii s-au retras în cele din urmă din luptă. În locul lor au venit o divizie de perşi Nemuritori condusă de Hydarnes. Fiecare “nemuritor” răpus era înlocuit rapid de altul.

Spartanii aveau să le pună renumele la grea încercare.

Din păcate pentru ei, Nemuritorii foloseau lănci mai scurte decât cele ale grecilor. Spartanii i-au biruit cu tehnicile lor superioare de luptă şi s-au arătat abili. Un număr mare de Nemuritori au fost răpuşi. Puţini spartani au căzut în luptă.

Din spatele falangei, aruncători de suliţe uşoare şi arcaşi îi zăpăceau pe atacatorii perşi. Spartanii au simulat o retragere ca apoi să le dea lovitură finală şi să-i distrugă pe legendarii Nemuritori, demonstrând pe scena istoriei că sunt muritori.

Pe parcursul acestor atacuri, se spune că regele-zeu, Xerxes, care privea lupta, a tresărit de trei ori de pe tronul său, simţind pe şira spinării un uşor fior omenesc, văzând cum cele două atacuri au fost respinse. Spre seară, trupele persane s-au retras spre tabăra lor.  

• CITEŞTE ŞI:  „Poarta către lumea subterană” a Siberiei crește vertiginos în fiecare an: craterul Batagay

A doua zi: „Veniţi şi luaţi-le”

Pe regele zeu, nici un general subaltern nu cuteza să-l contrazică, oricât de bun strateg ar fi. Poruncile regelui-zeu erau sacre şi trebuia îndeplinite. Nu conta că armata persană, oricât de superioară numeric ar fi fost, era inferioară tehnic şi calitativ în raport cu forţele greceşti.

De asemenea, nu conta că relieful de la locul bătăliei era foarte dezavantajos pentru forţele sale şi că riscă să-şi piardă toată armata acolo. Nu a vrut să înveţe din greşeala tatălui sau, regele Darius, care în urmă cu 10 ani pierduse la Marathon, tot pentru că nu a ţinut cont de micile imperfecţiuni, subestimând armata ateniană. Dar era confuz căci nici acum nu reuşise să înfrângă o forţă inferioară de greci.

Solii au venit la Leonidas şi i-au cerut să predea armele. Leonidas le-a răspuns: “Molon Labe”, adică „Veniţi şi luaţi-le!”

În a două zi, perşii se gândeau cum să găsească un punct slab al grecilor. Grecii erau organizaţi în detaşamente după oraşele de origine şi duceau greul luptei în timp ce foceenii erau staţionaţi pe munte pentru a păzi o trecătoare.

Au continuat să atace doar pentru a gusta din nou fierul grecesc şi astfel s-au retras din nou în taberele lor. Spartanii îi măcelăreau pe atacatori fără milă. Xerxes era confuz. Nu-i venea să creadă că avea gândul de a se retrage sau suspenda campania. Zidul foceean (deşi nu era mai mic decât unul pe care până şi o găină l-ar sări) acompaniat de falanga greacă era impenetrabil.

Dar un miracol s-a produs: în cortul său, gărzile îl aduc pe un anume localnic (probabil negustor sau păstor) pe nume Efialtes din Trachis, fiul lui Eurydemus din Malis, care avea un secret de împărtăşit pentru o răsplată bogată. I-a destăinuit regelui trecătoarea secretă care avea să-i aducă victoria.

Regele Xerxes, bucuros fiind, i-a ordonat să le arate soldaţilor săi sub comanda lui Hydarnes şi să-i conducă personal noaptea spre trecătoarea de peste munte către Termopile. Cărarea ducea de la estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat, cărarea se bifurca, un drum ducând spre Focida şi celălalt către golful Malis la Alpenus, primul oraş al Locriei.

A treia zi: „în seara asta vom cina în infern”

În zorii zilei, forţele persane i-au învăluit pe foceenii care apărau trecătoarea. Foceenii i-au auzit cum păşeau datorită foşnetelor frunzelor de stejar. Foceenii i-au auzit şi s-au speriat. Perşii au năvălit peste ei cu o ploaie de săgeţi. Foceenii au fugit în grabă spre creasta muntelui. Perşii s-au gândit că nu merită să întârzie din cauza lor şi au coborât rapid muntele. Apoi, Efialtes a fugit în Thessalia. Grecii de la Termopile au fost învăluiţi. Leonidas a primit vestea de la iscoade cum că perşii mărşăluiau pe dealurile din jur.

Aşa că a decis să ţină un consiliu de război. Unii generali şi ofiţeri susţineau retragerea, ceilalţi susţineau să rămână să lupte. Chiar dacă o parte din trupe au plecat spre casă, o parte dintre acestea au decis să rămână sub comanda lui Leonidas până la ultimul.

Leonidas însuşi a ordonat formarea unei aeriegarde pentru a le permite celorlalte trupe să se retragă, el preferând să lupte cu onoare până la moarte şi în schimb să salveze 3.000 de soldaţi. Şi-a reamintit de profeţia oracolului care spunea că un mare rege spartan va pieri pentru a salva Sparta de barbari. Au rămas alături de el şi spartani vreo 700 de thespieni şi 400 de thebani.

La răsăritul soarelui, după ce a făcut libaţii, Xerxes a ordonat armatei înaintarea şi coborârea de pe munte. Grecii conduşi de Leonidas au rămas să păzească pasajul. Perşii se apropiau, iar grecii lui Leonidas s-au grupat la porţiunea mai deschisă a pasajului. Dacă în zilele precedente păzeau pasajul din interiorul zidului, acum au sărit peste zid pentru a lupta în spaţiul cel mai îngust.

Lupta finală s-a dat la defileu. Grămezi de soldaţi perşi erau răpuşi de falangă, în timp ce căpeteniile îşi biciuiau escadroanele pentru a înainta. Mulţi perşi au fost aruncaţi în mare de spartani. Un număr mare de perşi au fost călcaţi în picioare de camarazii lor. S-a format o îmbulzeală de nedescris. Spartanii rezistau cu vitejie până când suliţele lor s-au rupt şi au început să lupte cu săbii, apoi cu pumnii.

Leonidas a căzut în luptă cu mare curaj. Camarazii săi s-au bătut cu perşii pentru trupul sau. Lupta a fost înfiorătoare şi sângeroasă cu multe pierderi. Inclusiv Xerxes şi-a pierdut doi fraţi şi nepoţi.

În jur de 20.000 de perşi au fost ucişi în cele trei zile de lupte. În cele din urmă, perşii s-au deplasat înapoi, învăluindu-i în continuare, iar arcaşii au lansat o ploaie de săgeţi care i-a răpus pe ultimii greci rămaşi în viaţă ce încă mai luptau şi cu mâinile goale. Dar corpul lacedomonian s-a purtat cu nobleţe, comportându-se ca într-o piesă de teatru. Chiar dacă săgeţile perşilor bloca lumina soarelui, aceştia spuneau că luptă la umbră. 

Căci aici, ascultând de legile ei, am căzut

Spartanii, laolaltă cu grecii răpuşi, au fost îngropaţi în acel loc. O inscripţie a fost lăsată acolo:

„Aici şi-au făcut datoria 4000 de bărbaţi din meleagul Pelops
Împotriva a 300 000 au stat cu curaj
A fost o onoare pentru toţi.”

Epitaful de Simonides a fost dedicat doar spartanilor:

“Du-te, străinule, şi către Sparta vesteşte
Căci aici, ascultând de legile ei, am căzut”

Grecii pierduseră o bătălie, dar nu şi războiul. Un an mai târziu, 80.000 de spartani conduşi de nepotul regelui căzut, Pausanias, aveau să-i învingă pe cei 120.000 de perşi în Bătălia de la Plateea.

Spre deosebire de atenieni, spartanii n-au lăsat nimic material în urma lor. Dar eroismul lor glorios de la Termopile şi stilul lor de viaţă a rămas în memoria oamenilor. Bătălia de la Termopile a fost o înfrângere pentru spartani, dar pe termen lung a fost o victorie pentru cei care luptă în numele libertăţii.

Mai târziu, marele Imperiu Persan avea să fie învins de către o altă armată grecească, cea a lui Alexandru cel Mare, în Bătălia de la Gaugamela.

Surse:
· Herodot, Istorii – Cartea a VII-a Polymnia
· Encyclopedia Britannica – Battle of Thermopylae
· Plutarh, Moralia – Biografia lui Leonidas


Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Urmăriţi DespreLume.ro şi pe Google News


Ţi-a plăcut? Distribuie şi prietenilor tăi!

-2
-2 puncte
Vladimir Ivanovici
Vladimir este absolvent al Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti. Este fotograf profesionist şi pasionat de cărţi şi lucruri interesante şi mai puţin cunoscute, pe care le expune pe site-ul DespreLume.ro.

Distribuie şi prietenilor tăi!

Nu ţine lucrurile interesante doar pentru tine. Şi prietenii tăi şi-ar dori să afle aceste informaţii!
Închide
Share via