Cine a scris Biblia? Cele patru teorii care ar putea explica scrierea celei mai cunoscute cărţi din istorie

Noutăţi

Biblia spune o poveste generală despre istoria lumii: creația, căderea, răscumpărarea și judecata finală a lui Dumnezeu asupra celor vii și a celor morți. Dar cine a scris Biblia? Această întrebare a fost pusă de teologi, istorici și filosofi timp de secole. Nu există un răspuns simplu, deoarece Biblia este o colecție de cărți scrise de o varietate de autori în perioade de timp diferite.

Vechiul Testament (care datează din anul 300 î.Hr.) începe cu crearea lumii și a lui Adam și a Evei, cu neascultarea lor față de Dumnezeu și cu izgonirea lor din grădina Edenului.

Noul Testament relatează răscumpărarea omenirii, realizată prin viața, moartea și învierea lui Iisus. Se încheie în cartea Apocalipsa, cu sfârșitul istoriei și Judecata de Apoi a lui Dumnezeu.

În timpul primilor 400 de ani de creștinism, biserica a avut timp să decidă asupra Noului Testament. În cele din urmă, în anul 367 d.Hr., autoritățile au confirmat cele 27 de cărți care îl alcătuiesc.

În linii mari, există patru teorii diferite care explică cine a scris Biblia.[sursa]

cine a scris biblia

#1. Dumnezeu a scris Biblia

Toți creștinii sunt de acord că Biblia este o creaţie care se bucură de autoritate la nivel planetar. Mulți o consideră drept cuvântul divin al lui Dumnezeu. Dar există dezacorduri semnificative cu privire la ceea ce înseamnă acest lucru.

În cea mai extremă situație, acest lucru este considerat a însemna că înseşi cuvintele sunt inspirate divin. Astfel, Dumnezeu a dictat Biblia scriitorilor săi, care erau doar „muzicieni” ai lui Dumnezeu care interpretau o compoziție divină.

Încă din secolul al II-lea, filosoful creștin Iustin Martirul a considerat că este necesar doar ca oamenii sfinți „să își trimită persoanele pure în direcția Duhului Sfânt, pentru ca acest plectru divin din Ceruri, ca să zicem așa, folosindu-le ca pe o harpă sau o liră, să ne dezvăluie adevărurile divine și cerești”.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu le-a dictat cuvintele secretarilor biblici, care au scris totul cu exactitate.

Acest punct de vedere a continuat cu biserica catolică medievală. Teologul catolic Toma de Aquino a formulat-o simplu în secolul al XIII-lea: „autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu”. El a nuanțat acest lucru spunând că fiecare cuvânt din Sfânta Scriptură poate avea mai multe sensuri. Cu alte cuvinte, poate fi interpretat în mod diferit.

Mișcarea de reformă religioasă cunoscută sub numele de protestantism a cuprins Europa în anii 1500. Un nou grup de biserici s-a format alături de tradițiile existente ale creștinismului catolic și ortodox răsăritean.

Protestanții au pus accentul pe autoritatea „numai a Scripturii” („sola scriptura”), ceea ce înseamnă că textul Bibliei era autoritatea supremă asupra bisericii. Acest lucru a dat un accent mai mare pe scripturi, iar ideea de „dictare divină” a primit mai mult sprijin.

Astfel, de exemplu, reformatorul protestant John Calvin a declarat că „[suntem] pe deplin convinși că profeții nu au vorbit la sugestia lor, ci că, fiind organe ale Duhului Sfânt, au rostit doar ceea ce au fost însărcinați din cer să declare”.

„Dictarea divină” era legată de ideea că Biblia era fără erori (Ineranţă), deoarece cuvintele erau dictate de Dumnezeu.

• CITEŞTE ŞI:  Victor Ion Popa, creatorul lui "Take, Ianke şi Cadâr", răpus de vicii la doar 51 de ani

În general, în primii 1.700 de ani de istorie creștină, acest lucru era presupus, dacă nu argumentat. Dar, începând cu secolul al XVIII-lea, atât istoria, cât și știința au început să pună la îndoială adevărul Bibliei. Iar ceea ce fusese odată luat drept realitate a ajuns să fie tratat ca mit și legendă.

Imposibilitatea oricărui fel de eroare în Scripturi a devenit o doctrină în fruntea mișcării din secolul al XX-lea cunoscută sub numele de fundamentalism.

Declarația de la Chicago privind Ineranța Biblică din anul 1978 arăta că: „Fiind în întregime și verbal dată de Dumnezeu, Scriptura este fără erori sau greșeli în toate învățăturile sale, nu mai puțin în ceea ce afirmă despre faptele lui Dumnezeu în creație, despre evenimentele din istoria lumii și despre propriile origini literare sub Dumnezeu, decât în mărturia sa despre harul mântuitor al lui Dumnezeu în viețile individuale.”

#2. Punctul de vedere conservator: Dumnezeu i-a inspirat pe scriitori

O alternativă la teoria dictatului divin este inspirația divină a scriitorilor. Aici, atât Dumnezeu, cât și oamenii au colaborat la scrierea Bibliei. Așadar, nu cuvintele, ci autorii au fost inspirați de Dumnezeu.

Există două versiuni ale acestei teorii, care datează din timpul Reformei protestante. Versiunea conservatoare, favorizată de protestantism, a fost: deși Biblia a fost scrisă de oameni, Dumnezeu a fost o forță dominantă în acest parteneriat.

Protestanții credeau că suveranitatea lui Dumnezeu prevala asupra libertății umane. Dar chiar și reformatorii, Martin Luther și John Calvin, au recunoscut că variațiile din cadrul povestirilor biblice puteau fi puse pe seama intervenției umane.

Catolicii erau mai înclinați să recunoască libertatea umană mai presus de suveranitatea divină. Unii au cochetat cu ideea că la mijloc ar fi fost autorii umani, Dumnezeu intervenind doar pentru a preveni greșelile.

De exemplu, în anul 1625, Jacques Bonfrère spunea că Duhul Sfânt acționează: „nu dictând sau inspirând, ci așa cum cineva stă cu ochii pe altul în timp ce scrie, pentru a-l împiedica să alunece în erori”.

La începutul anilor 1620, arhiepiscopul de Split, Marcantonio de Dominis, a mers puțin mai departe. El a făcut o distincție între acele părți ale Bibliei revelate scriitorilor de către Dumnezeu și cele care nu au fost revelate. În acestea din urmă, credea el, puteau apărea erori.

Punctul său de vedere a fost susținut aproximativ 200 de ani mai târziu de John Henry Newman, care a condus mișcarea Oxford în Biserica Angliei și care a devenit mai târziu cardinal (și apoi sfânt) în Biserica Romano-Catolică.

Newman a susținut că acele cărți Bibliei inspirate de Dumnezeu au fost intercalate cu adăugiri umane. Cu alte cuvinte, Biblia a fost inspirată în materie de credință și morală – dar nu și, să zicem, în materie de știință și istorie. A fost greu, uneori, să distingi această viziune conservatoare de „dictatul divin”.

• CITEŞTE ŞI:  Această insulă a apărut de nicăieri, cu forme de viață nemaiîntâlnite până acum

#3. Punctul de vedere liberal: Dumnezeu i-a inspirat pe scriitori

În secolul al XIX-lea, atât în cercurile protestante, cât și în cele catolice, teoria conservatoare a fost depășită de o viziune mai liberală. Scriitorii Bibliei au fost inspirați de Dumnezeu, dar au fost „copii ai timpului lor”, scrierile lor fiind determinate de contextele culturale în care au scris.

Această viziune, deși recunoștea statutul special al Bibliei pentru creștini, permitea erori. De exemplu, în anul 1860, teologul anglican Benjamin Jowett a declarat: „În anul 1860, Biblia a fost scrisă de un teolog anglican: orice doctrină adevărată a inspirației trebuie să fie conformă cu toate faptele bine stabilite ale istoriei sau ale științei”.

Pentru Jowett, a susține adevărul Bibliei împotriva descoperirilor științei sau ale istoriei însemna să faci un deserviciu religiei. Uneori, însă, este dificil să faci diferența între o viziune liberală asupra inspirației și faptul că „inspirația” nu are niciun sens.

În anul 1868, o biserică catolică conservatoare a ripostat împotriva viziunii mai liberale, declarând că Dumnezeu este autorul direct al Bibliei. Consiliul Bisericii cunoscut sub numele de Vatican 1 a declarat că atât Vechiul cât și Noul Testament erau: „scrise sub inspirația Sfântului Duh, ele îl au pe Dumnezeu ca autor”.

#4. Oamenii au scris-o, fără ajutor divin

În cele mai liberale cercuri creștine, la sfârșitul secolului al XIX-lea, noțiunea de Biblie ca fiind „de inspirație divină” își pierduse orice semnificație.

Creștinii liberali puteau să se alăture colegilor lor seculari în a ignora chestiunile legate de acuratețea istorică sau științifică a Bibliei sau de infailibilitatea ei. Ideea că Biblia este o producție umană era acum acceptată. Iar întrebarea despre cine a scris-o era acum comparabilă cu întrebările despre paternitatea oricărui alt text antic.

Răspunsul simplu la întrebarea „cine a scris Biblia?” a devenit: autorii numiți în Biblie (de exemplu, Matei, Marcu, Luca și Ioan – autorii celor patru Evanghelii). Dar ideea de paternitate a Bibliei este complexă și problematică. (La fel sunt și studiile istorice ale textelor antice, în general).

Acest lucru se datorează în parte faptului că este greu de identificat anumiți autori.

Conținutul celor 39 de cărți ale Vechiului Testament este același cu cel al celor 24 de cărți ale Bibliei ebraice evreiești. În cadrul studiilor moderne ale Vechiului Testament, în prezent este în general acceptat faptul că aceste cărți nu au fost produse de un singur autor, ci rezultatul unor istorii lungi și schimbătoare de transmitere a poveștilor.

Problema paternității, așadar, nu se referă la un scriitor individual, ci la mai mulți autori, editori, scribi și redactori, împreună cu mai multe versiuni diferite ale textelor.

Este cam același lucru cu Noul Testament. Deși 13 Scrisori îi sunt atribuite Sfântului Pavel, există îndoieli cu privire la paternitatea sa pentru șapte dintre ele (Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Titus și Evrei). Există, de asemenea, dispute cu privire la paternitatea tradițională a unui număr de Scrisori rămase. Cartea Apocalipsei a fost atribuită în mod tradițional lui Ioan, discipolul lui Iisus. Dar în prezent se admite în general că nu el a fost autorul ei.

• CITEŞTE ŞI:  Arthur John Priest, fochistul care a supravieţuit scufundării Titanicului şi altor trei nave

În mod tradițional, se credea că autorii celor patru Evanghelii sunt apostolii Matei și Ioan, Marcu (tovarășul lui Petru, discipolul lui Iisus) și Luca (tovarășul lui Pavel, care a răspândit creștinismul în lumea greco-romană în primul secol). Dar Evangheliile scrise anonim nu au fost atribuite acestor personaje până în secolele al II-lea și al III-lea.

Datele de scriere a Evangheliilor sugerează, de asemenea, că acestea nu au fost scrise de martori oculari ai vieții lui Iisus. Cea mai veche Evanghelie, cea după Marcu (65-70 d.Hr.), a fost scrisă la aproximativ 30 de ani după moartea lui Iisus (între 29-34 d.Hr.). Ultima Evanghelie, cea după Ioan (90-100 d.Hr.), a fost scrisă la aproximativ 60-90 de ani după moartea lui Iisus.

Este clar că autorul Evangheliei lui Marcu s-a inspirat din tradițiile care circulau în biserica primară despre viața și învățătura lui Iisus și le-a reunit sub forma unei biografii antice.

La rândul său, Evanghelia lui Marcu a servit drept sursă principală pentru Matei și Luca. Fiecare dintre acești autori a avut acces la o sursă comună (cunoscută sub numele de „Q”) a spuselor lui Iisus, alături de materiale unice pentru fiecare dintre ei.

Pe scurt, au existat mai mulți autori (necunoscuți) ai Evangheliilor.

Interesant este faptul că un alt grup de texte, cunoscut sub numele de apocrife, a fost scris în perioada dintre Vechiul și Noul Testament (400 î.Hr. până în secolul I d.Hr.). Biserica Catolică și tradițiile creștine ortodoxe răsăritene le consideră parte a Bibliei, dar bisericile protestante nu le consideră ca având autoritate creştină.

Înspiraţie divină sau creaţie umană: de ce contează?

Întrebarea despre cine a scris Biblia contează pentru că un sfert dintre creştinii lumii consideră că Biblia nu este o simplă producție umană.

Inspirată divin, ea are o semnificație transcendentă. Ca atare, Biblia oferă creștinilor o înțelegere supremă a modului în care există lumea, a semnificației istoriei și a modului în care ar trebui trăită viața umană.

Contează pentru că viziunea biblică asupra lumii este cauza ascunsă (și adesea nu atât de ascunsă) a practicilor economice, sociale și personale. Ea rămâne, așa cum a fost întotdeauna, o sursă majoră atât de pace, cât și de conflict. Ştim prea bine câte războaie s-au purtat în numele religiilor.

Contează, de asemenea, pentru că Biblia rămâne cea mai importantă colecție de cărți din civilizația occidentală. Indiferent de convingerile noastre religioase, ea ne-a format, ne-a informat și ne-a modelat pe toți, conștient sau inconștient, în bine sau în rău.


Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Pe aceeaşi temă

CE MAI CITESC ALŢII

sărăcia poate accelera îmbătrânirea

De ce sărăcia poate accelera îmbătrânirea creierului. Care este explicaţia ştiinţifică conform unui studiu...

0
Oamenii de știință au descoperit o legătură între veniturile mici ale gospodăriilor și degradarea mai rapidă a materiei albe din creierul nostru. În timp...
femeile au ajuns să dețină poziții de putere în Europa, în ceea ce am numit Urzeala Reginelor.

Urzeala Reginelor: vremea în care femeile conduceau Europa în epoca Renașterii

0
Timp de mai bine de 100 de ani de la sfârșitul secolului al XV-lea, femeile au ajuns să dețină poziții de putere în Europa,...
ruj roșu vechi de 3.700 de ani

Un ruj roșu vechi de 3.700 de ani, descoperit în Iran, ar putea fi...

0
Un ruj roșu vechi de circa 3.700 de ani, este remarcabil de asemănător cu produsele cosmetice contemporane. Ceea ce oamenii de știință cred că este...

Articole recomandate

Articole recomandate

Distribuie şi prietenilor tăi!

Nu ţine lucrurile interesante doar pentru tine. Şi prietenii tăi şi-ar dori să afle aceste informaţii!
Închide
Share via