5 lucruri interesante despre Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821

8 min


8
8 puncte

Au trecut 200 de ani de când Tudor Vladimirescu a reuşit să adune în jurul său o armată şi, având la bază o serie de ţeluri comune, precum libertate, independență și unitate națională, a reuşit să dea startul procesului de renaștere națională a României.

Revoluţia de la 1821 s-a concretizat pe baza nemulțumirii românilor cu privire la domniile fanariote și la dominația otomană. Acest context nu mai corespundea deloc cu interesele populației și nici cu valorile politico-sociale ale secolului al XIX-lea.

Dominaţia Imperiului Otoman în regiunea balcanică a fost pusă sub semnul întrebării tocmai din cauza modului rudimentar și insensibil prin care otomanii administrau teritoriile.

De asemenea, Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789 au reprezentat surse de inspiraţie şi motivaţie pentru liderii ţărilor balcanice. Se dorea schimbarea şi evoluţia statelor dominate până atunci de Imperiul Otoman.

5 lucruri interesante despre Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821

tudor vladimirescu

#5. Cine a fost Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, în anul1780, într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (echivalentul funcţiei de subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria.

A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a, primind gradul de locotenent.

A călătorit mult în țară și în străinătate. A învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni, prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene.

Tudor Vladimirescu a dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea Revoluției de la 1821.

#4. Domniile fanariote în Ţările Române

În Țările Române Imperiul Otoman, care era puterea suzerană, a impus încă de la începutul secolului al XVIII-lea (1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească) înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioților.

Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române.

Toate clasele și păturile sociale românești, cu excepția unei minorități boierești, erau interesate de schimbare. În primul rând se dorea înlăturarea regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei

Pentru Țările Române, epoca fanariotă a fost caracterizată de la început de politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambiţiile domnitorilor instalați. Conștienți de statutul lor fragil, aceștia încercau să se îmbogățească rapid și să ofere în schimb pe cât posibil Înaltei Porți, exprimându-și recunoștința și loialitatea în fel și chip, în detrimentul poporului.

Corupţia

Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”.

În visteria domnitorului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani. Totuşi, era permisă scutirea boierimii și clerului.

Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul celor mai brutale metode.

Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță a factorilor care generau criza economico-politică și națională. Situaţia devenise dramatică. Consulii puterilor străine prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și despre starea de spirit foarte tensionată de aici.

#3. Premisele Revoluţiei în Ţările Române

Țelurile Revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș.[sursa] Aceasta reprezintă un document programatic al mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau „împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie”.

A urmat apoi scrisoarea către Poartă, intitulată Cererilor norodului românesc, din 17 ianuarie 1821. Aceasta avea să devină un fel de Constituție națională. A fost elaborată de Tudor Vladimirescu cu multă convingere, dar și curaj, în care se proclama ca „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă ”pământeană” (românească) prin eliminarea elementului fanariot.

Aceste Cereri ale norodului urmau să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”.

În acest timp, Tudor Vladimirescu, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă.

Reformele

Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe. În mod obligatoriu, trebuiau aleşi din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”.

Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”.

Cererile norodului românesc prevedeau și o reformă a justiției. Astfel, se cerea desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”.

Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit.

Problemele fiscale formau un capitol aparte. Urmau să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export. Aceste măsuri ar fi trebuit să impulsioneze viața economică.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor și 200 de arnăuți”. Aşadar, se dorea crearea unui sentiment de siguranţă în rândul populaţiei.

#2. Tudor Vladimirescu și Revoluția de la 1821

Revendicările lui Tudor Vladimirescu nu au avut impactul sperat de panduri. Astfel, aceștia au luat în calcul recurgerea la arme și preluarea controlului prin forță.

Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnilor fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri.

Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria[wiki]. Aceasta era o organizaţie secretă, care avea ca scop eliberarea creștinilor de sub stăpânirea otomană, și întemeierea unor state creștine libere.

Pe 22 februarie 1821 mişcarea eteristă traversa graniţele Moldovei cu aprobarea autorităţilor ţariste. Dar faptul că liderul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, afirmase în mod necugetat faptul că se bucură de sprijinul ţarului, complica considerabil datele problemei. Împăratul rus era pus astfel într-o lumină delicată.

Țarul s-a dezis rapid de mișcările naționale ale grecilor și românilor, excluzând astfel categoric posibilitatea implicării într-un război de eliberare a popoarelor ortodoxe din Balcani.

Liderul pandurilor nu putea conta pe sprijinul direct al Rusiei. Dar nu știa nici în ce măsură putea avea încredere în Eteria lui Ipsilanti. Trebuia găsită o soluție prin care cei doi lideri să nu-și stea în drum reciproc. Totuşi, Tudor Vladimirescu nu dorea nici să lupte cot la cot cu grecii, temându-se că vor încerca să-și impună agenda și să colaboreze cu românii de pe o poziție de superioritate. Tudor se angaja doar să le asigure marşul eteriştilor spre Dunăre şi să le înlesnească traversarea fluviului.

Organizarea militară

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească. Oştenii erau recrutaţi din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie. Mulţi dintre aceştia nu erau străini de activitățile militare. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei.

Pe 21 martie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în Bucureşti pe Calea Rahovei, numită atunci Podul Calicilor. A fost primită în uralele mulțimii. Tudor a devenit rapid stăpân în capitală, fiind numit în deplin acord cu voința maselor din București și nu numai, ”Domnul Tudor”.

Şi-a stabilit cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, şi a preluat în scurt timp controlul principalelor puncte strategice din oraș. Astfel, încerca să-și consolideze poziția prin întărirea fortificațiilor.

Totuşi, Tudor Vladimirescu știa că se află într-un context internațional delicat. De asemenea, acţiunile Eteriei îi făceau în continuare griji.

Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și grecești de către țarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București.

Trupele Eteriei, odată intrate pe pământ românesc, au uitat de planul inițial de trecere imediată la sud de Dunăre. Practic, se comportau ca o armată de ocupație. Au recurs la jafuri și abuzuri, provocând neîncetat forțele otomane de la frontieră. Astfel, ţara era pusă în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

Tudor Vladimirescu a protestat față de intrarea eteriștilor în București. Susţinea că rezolvarea problemelor interne ține exclusiv de competența pandurilor. Sprijinul extern trebuia să se limiteze doar la intervenții diplomatice.

#1. Înfrângerea Revoluţiei de la 1821

Eteria a pus stăpânire pe nordul Munteniei. Tudor Vladimirescu se simțea nevoit să dea curs unei runde de negocieri intense, tocmai cu otomanii de care încerca să scape. Nu dorea ca țara să se scufunde într-un haos total.

Rezultatele negocierilor au rămas însă nesatisfăcătoare. Otomanii au cerut răspicat dezarmarea pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Evident, Tudor nu a putut accepta condițiile turcilor. Astfel, a decis să se retragă în zona întărită a Olteniei. Nu dorea să creeze un teatru de război chiar în capitală, riscând astfel să distrugă orașul în contextul unui asediu otoman de durată.

La începutul lunii mai 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila. Alţi 15.000 de turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa. Vladimirescu spera ca o eventuală rezistenţă românească de durată, purtată în ținuturile de baștină ale pandurilor, să atragă atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut exercita presiuni asupra Porții, în scopul acceptării revendicărilor românești și încheierii ostilităților.

Din păcate, odată plecați din București, mulți lideri panduri au început să-și piardă încrederea în Vladimirescu. De asemenea, nu mai credeau nici că rebeliunea lor mai putea fi încununată cu succes. Sprijinul internațional întârzia să apară, iar eteriștii acționau haotic și nu putea fi de încredere. Toate acestea erau dublate de demonstrația de forță a turcilor, care înaintau ameninţător.

Asasinarea

Eteriștii au început să-l considere pe Tudor Vladimirescu un trădător după ce anumiți panduri răspândiseră diverse zvonuri. Aceştia chiar divulgaseră anumite corespondențe pe care liderul oltean le-ar fi întreținut cu autoritățile otomane, în încercarea sa de a găsi în continuare o cale diplomatică.

Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie. Pandurii nu s-au împotrivit.

O săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese torturat. Trupul i-a fost aruncat într-o fântână.

Deşi Tudor Vladimirescu a plătit cu viaţa pentru dorinţa sa de eliberare a Ţărilor Române, preţul nu a fost zadarnic.

Deşi otomanii au izbutit să îi supună pe panduri și pe eteriști, au înțeles că politica Porții trebuie schimbată. Țările Române trebuiau să obţină mai multă autonomie.

În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni.

Răspunsul a fost favorabil. În Moldova a început domnia lui Ioniţă Sandu Sturdza, în timp ce în Ţara Românească a fost înscăunat Grigore al IV-lea Ghica. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să determine sfârșitul epocii fanariote şi deschiderea drumului spre independenţă pentru Ţările Române.


Ţi-a plăcut? Distribuie şi prietenilor tăi!

8
8 puncte

Un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Distribuie şi prietenilor tăi!

Nu ţine lucrurile interesante doar pentru tine. Şi prietenii tăi şi-ar dori să afle aceste informaţii!
Închide