10 curiozităţi despre Decebal, regele neînfricat al Daciei

Decebal a fost unul dintre cei mai mari conducători ai antichităţii, din spaţiul carpato-danubiano-pontic. A fost ultimul rege al Daciei, domnind între anii 87-106.

Domnia sa, de două decenii, a avut loc într-o perioadă în care Imperiul Roman se afla într-o continuă expansiune, acesta din urmă reprezentând cea mai mare ameninţare pentru poporul care stăpânea teritoriile actuale ale României. Armatele regelui dac au fost înfrânte în cele din urmă de romani, iar o parte a ţării a devenit provincie a Imperiului. Totuşi, regele înfrânt a rămas în istorie ca un adversar de temut chiar şi pentru puternicul Imperiu Roman.

10 curiozităţi despre Decebal

#1. Decebal, rege al Daciei

Conform surselor istorice existente, Decebal s-a născut cândva între anii 50 şi 60 ai erei noastre şi a preluat de la Diurpaneus conducerea Daciei în anul 87, într-o perioadă în care teritoriul se afla sub ameninţarea armatelor romane.

Puterea i-a fost cedată de bunăvoie, potrivit relatărilor unor istorici antici, de către regele Duras (Diurpaneus), iar decizia a permis astfel reorganizarea şi întărirea statului dac.

Decebal ar fi fost fiul regelui Scorilo, potrivit interpretării date de istorici unei inscripţii descoperite în Sarmizegetusa Regia. Este vorba de un vas, probabil unul de cult, ştanţat cu inscripţiile „Decebalvs Per Scorilo”, scrise cu litere latine. Istoricul Hadrian Daicoviciu a tradus inscripţia prin: „Decebal fiul lui Scorilo”. „Într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de «fiu», ca, de pildă, în numele Zuper. Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel latin. Pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa inscripţia «DECEBALVS PER SCORILO» este redactată în limba dacilor, dar cu litere latine.”, a constatat Hadrian Daicoviciu.

#2. Dacia sub conducerea lui Decebal

Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub regele Decebal. Astfel, în această perioadă, regatul dac a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul şi sudul Moldovei, fiind considerat mai puternic şi mai bine organizat, decât în vremea regelui Burebista, chiar dacă era mai puţin întins. Graniţele statului dac erau la sud şi la vest Dunărea, la est Prutul şi Dunărea, Dobrogea fiind sub influenţă romană, iar la Tisa şi Prutul. Capitala era la Sarmizegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.

Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul multor dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.

#3. Originea numelui

Istoricii susţin că numele Decebal înseamnă „cel curajos” sau „cel puternic”. Regele dac s-a numit Diurpaneus înainte ca faima cucerită în războaiele de la Tapae să îi aducă acest supranume. Unul dintre aceste războaie a fost purtat cu armatele împăratului Domiţian, conduse de generalul Fuscus. În anul 87, romanii au trecut Dunărea, dar au fost opriţi la Tapae, în urma unei ambuscade plănuite de Decebal. Istoricii susţin că aproape toţi soldaţii din Legiunea a V-a Aludae au fost ucişi, împreună cu generalul Cornelius Fuscus. Înainte de această bătălie, Decebal, văzând numărul mare al forţelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace, însă a fost refuzat.

„Atunci a trimis o nouă solie, cu înştiinţarea că de-i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decât în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu. Se pare că Fuscus a luat atunci insulta asupra sa şi că a intrat — pe cât de furios, pe atât de imprudent — în Dacia, spre a pedepsi pe Decebal. Având un astfel de temperament, înţelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă şi sfârmat, de cumintele, socotitul şi plinul de resurse strategice, Decebal al Dacilor. Steagurile şi prada cucerite de la romani — acum se va fi prăpădit întreaga Legio V Alaudae — fură duse — ştim sigur acest lucru delà Cassius Dio — nu la Sarmizegetusa, ci în alte burguri din munţi”, a scris istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica (1926).

#4. O personalitate puternică

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Cassius Dio făcea regelui dac următorul portret elogios:

„Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.”, a scris istoricul Cassius Dio.

#5. Armata lui Decebal

Potrivit istoricilor, armata lui Decebal se putea ridica la 60.000 de oameni, dintre care 40.000 erau daci, iar restul proveneau din rândurile triburilor germanice şi sarmatice, care le-au fost aliate dacilor împotriva romanilor. Despre organizarea armată a dacilor a scris istoricul Vasile Pârvan.

„Atât organizarea trupelor, pe cete comandate de şefi pricepuţi în ale războiului (mai ales de guerilla şi de stratageme), cât şi armamentul şi maşinile de război, geţii le puteau perfect învăţa delà regii elenistici, ai Macedoniei şi Thraciei, cu cari fuseseră în necontenite lupte, sau la cari serviseră ca mercenari. Dar principalele lupte ale geţilor nu erau cu Grecii ori, pe urmă, cu Romanii, ci cu barbarii înconjurători: Scytho-Sarmaţi, Suebi, Bastarni, Celţi de toate felurile, în sfârşit Thraci. Prin urmare oastea getică fiind mai mult o periodică ridicare în masă a populaţiei ţărăneşti turburate de vecinii nomazi şi prădalnici, va fi avut acelaş caracter, ca şi oastea principatelor române de mai târziu: cete ţărăneşti, înarmate adesea cu simple unelte agricole, ori măciuci şi buzdugane de lemn strujit şi pârlit. Pe vremea lui Decebal, dacii aveau de mult cetăţi tari şi maşini de războiu după modelele romane. Dar chiar în războiaiele cu Traian, dacii apar pe Columnă tot ca nişte ţărani, înarmaţi ad-hoc, iar nu ca oaste de meserie.”, a scris Vasile Pârvan.

Istoricul a adăugat că dacii întrebuinţau la atac ordinea de luptă în formă de pană, care să intre şi să rupă în două frontul duşman.

#6. Conflictul cu romanii

Încă din primul an de domnie Decebal s-a confruntat cu o situație dificilă. Roma a organizat prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, a trimis o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal a atras forțele romane într-o cursă. Comandantul roman a căzut în luptă, iar Decebal a dus în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie a avut loc la Tapae.

În anul 88 romanii au reuşit să obţină o victorie împotriva dacilor, la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei, din zona Ulpia Traiana Sarmizegetusa), iar ulterior între cele două popoare s-a instaurat pacea. Deşi Decebal fusese înfrânt, tratatul de pace încheiat cu Roma îi era avantajos, susţin istoricii. Decebal a fost numit rege clientelar al Romei, dar regatul său beneficia de subvenţii din partea Romei, care a trimis în Dacia ingineri constructori şi instructori militari, astfel încât ţara să se poată dezvolta şi organiza.

#7. Anii de pace

În schimbul unor subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace, să-și consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată și instruită.

În această perioadă a fost iniţiat un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. De asemenea, s-a încercat dezvoltarea unor relații cu popoare și state inamice Romei.

#8. Războaiele Daco-Romane

În primul război de cucerire a Daciei, romanii au folosit o armată care ajungea la 150.000 de militari. Războiul a început în primăvara anului 101, dar fusese pregătit din anii precedenţi. Aurul şi celelalte resurse ale Daciei şi forţa ameninţătoare a statului lui Decebal au fost cauze pentru care împăratul Traian a dorit cucerirea acestui teritoriu. În timpul primului război, romanii au reuşit să distrugă mai multe fortăreţe din Munţii Orăştiei, dar apropierea iernii i-a obligat să îşi încetinească înaintarea. O legendă prezintă armata romană în faţa unei cetăţi dacice, găsind înfipte în pari craniile prizonierilor romani. Bătăliile dintre daci şi romani duc la pierderi mari de ambele părţi şi se încheie la sfârşitul anului 102, cu un armistiţiu dictat de Traian, defavorabil dacilor.

Al doilea război daco-roman a început în primăvara anului 105, când Decebal, bazat pe susţinerea aliaţilor săi, atacă legiunile romane cantonate în Dacia, cu intenţia de a recupera teritoriile pierdute. Represaliile romanilor, care dispuneau la acea vreme de o armată extinsă până la 200.000 de oameni, sunt puternice. Ele duc în vara anului 106, la cucerirea şi distrugerea Sarmizegetusei Regia. Războiul se încheie astfel cu înfrângerea dacilor, cu moartea regelui Decebal, şi cu proclamarea Daciei ca provicie romană.

O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul și Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 în provincie romană numita Dacia Felix, cu capitala situată la 40 de km de vechea capitală (incendiată în războiul dac din 105-106), purtând numele de Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmisegetusa. Muntenia si sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o festivitate mare și costisitoare, de 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia Romană pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele și sângeroase au fost relatate de istoricul roman Cassius Dio, dar cele mai bune comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui Traian, construită în Roma de Apolodor din Damasc, în anul 113, precum și de pe monumentul triumfal de la Adamclissi, din Dobrogea.

#9. Comoara lui Decebal

Istoricii care au relatat despre războaiele daco-romane afirmă armatele împăratului Traian au luat prăzi care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint. Cucerirea Daciei a fost sărbătorită timp de 123 de zile pe străzile Romei, iar cetăţenii ei au fost scutiţi timp de un an de plata impozitelor. Înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns însă o parte a comorilor în albia râului Sargeţia, care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit istoricului Cassius Dio.

„Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă.”, relata Cassius Dio.

Istoricul roman susţine însă că Decebal a fost trădat de Biciclis, unul dintre apropiaţii săi, căzut prizonier în război, iar romanii ar fi descoperit comoara. O altă relatare despre comoara lui Decebal a revenit în actualitate 14 secole mai târziu, când localnicii au găsit în râul Strei tezaure extrem de valoroase, despre care se credea că au aparţinut regelui dac.

„Mergea nişte pescari români cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legându-şi luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipeşte ceva. Vrând să scoată din apă cceea ce sticlise prin rădăcinile lemnului şi cercând mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească. Cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat.”, relata Gheorghe Şincai, în Hronica Românilor.

#10. Moartea lui Decebal

Scena dramatică a morţii lui Decebal a fost ilustrată pe Columna lui Traian. Fresca îl înfăţişează pe acesta înconjurat de ostaşii romani, în timp ce îşi taie gâtul cu un pumnal. Acest lucru s-a întâmplat în anul 106, după al doilea război Daco-Roman.

“Decebal ştia bine că după ce totul a fost pierdut urma să fie târât în robie, să împodobească triumful împăratului învingător. Mândria lui nu suporta o asemenea ruşine şi de aceea a preferat să-şi curme singur viaţa.”, explica istoricul Ioan Horaţiu Crişan.

Scena a fost relatată şi de istoricul latin Cassius Dio. „Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mîinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma.”, relata istoricul Cassius Dio. Despre locul unde s-ar fi petrecut evenimentul se ştie mai puţin. Unii istorici plasează sinuciderea în apropierea cetăţii Sarmizegetusa Regia, iar o legendă spune că acesta ar fi Poiana Omului, din Munţii Orăştiei.