Harappa, misterioasa civilizaţie dispărută din Valea Indului

Harappa a fost una dintre cele mai interesante civilizaţii ale antichităţii, despre care s-a vorbit mai puţin faţă de cele egiptene sau mesopotamiene. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai longevive civilizaţii ale istoriei cunoscute.

Harappa, cunoscută şi ca Civilizaţia de pe Valea Indului a fost o civilizație a Epocii Bronzului din regiunile nord-vestice ale Asiei de Sud, care a trăit între anii 3300 î.Hr. și 1300 î.Hr. Împreună cu Egiptul Antic și Mesopotamia, a fost una dintre cele trei civilizații timpurii din Orientul Apropiat și Asia de Sud, iar dintre cele trei, a fost cea mai răspândită. Siturile sale acoperă o zonă care se întinde din nord-estul Afganistanului, trecând prin Pakistan, și ajungând până în vestul și nord-vestul Indiei. Civilizaţia harappa a înflorit în bazinele fluviului Ind (Indus), care curge prin Pakistan și de-a lungul unui sistem de râuri perene, în mare parte hrănite de musoni.

Orașele civilizației harappa au fost remarcate pentru planificarea urbană, casele de cărămidă coaptă, sistemele de desecare elaborate, sistemele de alimentare cu apă, grupurile de clădiri mari nerezidențiale și noile tehnici în artizanat (produse de carneol, sculptarea sigiliilor) și metalurgia (cupru, bronz, plumb, și staniu).

Este foarte probabil ca marile orașe ale acestei civilizaţii, respectiv Mohenjo-daro și Harappa să fi avut populații între 30.000 și 60.000 de indivizi, iar civilizația însăși, în timpul înfloririi sale, să fi cuprins între unu și cinci milioane de indivizi.

Uscarea treptată a solului regiunii în mileniul 3 î.Hr. ar fi putut să fie impulsul inițial pentru urbanizarea asociată civilizației, dar, în cele din urmă, musonii mai slabi și reducerea aprovizionării cu apă au dus la dispariția civilizației, și la împrăștierea populația spre est și sud.

Cum s-a format civilizaţia harappa

Civilizația harappa a fost aproximativ contemporană cu celelalte civilizații fluviale ale lumii antice, respectiv Egiptul de-a lungul Nilului, Mesopotamia în ținuturile prin care trec Eufratul și Tigru, și China în bazinul fluviilor Galben și Yangtze.

Până la faza sa matură, civilizația de pe Valea Indului se răspândise pe o zonă mai mare decât celelalte, care includea un nucleu de 1.500 de kilometri până în câmpia aluvială a Indului și a afluenților săi. În plus, a existat o regiune cu floră, faună și habitate foarte diferite, de până la zece ori mai mare, care a fost modelată cultural și economic de Ind.

În jurul anului 6.500 î.Hr., agricultura a apărut în zona de sud-vest a Asiei, denumită Baluchistan. În mileniile care au urmat, viața stabilită a făcut incursiuni în câmpiile Indului, stabilind scena pentru creșterea așezările umane rurale și urbane. Viața sedentară mai organizată, la rândul său, a dus la o creștere netă a natalității. Astfel, populaţiile marilor centre urbane, precum Harappa şi Mohenjo-daro au crescut semnificativ.

Totodată, odată cu creşterea populaţiei, a crescut şi rata mortalității, din cauza faptului că oamenii stăteau aproape de animalele lor domestice și astfel s-au dezvoltat boli contagioase.

Harappa, o civilizaţie urbană dezvoltată

O cultură urbană sofisticată și tehnologic avansată este evidentă în Civilizația de pe Valea Indului, devenind astfel primul centru urban din regiune. Calitatea planificării municipale sugerează cunoașterea planificării urbane și a guvernelor municipale eficiente, care au acordat o mare prioritate igienei sau, alternativ, accesibilității la mijloacele ritualurilor religioase.

În oraș, casele individuale sau grupurile de case obțineau apă din Puț de apă. Dintr-o cameră care pare să fi fost pusă deoparte pentru scăldat, apa uzată era direcționată către canalele de scurgere acoperite, care erau pe străzile principale. Casele se deschideau doar către curți interioare și alei mai mici. Construirea caselor din unele sate din regiune încă seamănă în unele aspecte cu construirea celor harappe.[ab]

Sistemele de canalizare și drenaj harappe antice care au fost dezvoltate și folosite în orașele din întreaga regiune a Indului au fost mult mai avansate decât oricare din zonele urbane contemporane din Orientul Mijlociu și chiar mai eficiente decât cele din multe zone din Pakistan și India de azi. Arhitectura avansată a harappilor e arătată de șantierele navale impresionante, grânarele, depozitele, platformele de cărămidă și pereții de protecție. Zidurile masive ale orașelor i-au protejat cel mai probabil pe harappi de inundații și ar fi putut să descurajeze conflictele militare.

Lipseau monumentele spectaculoase

Scopul cetăților rămâne dezbătut. În contrast puternic cu contemporanii acestei civilizații, Mesopotamia și Egiptul Antic, nu au fost construite structuri monumentale mari. Nu există dovezi concludente despre palate sau temple. Se crede că unele structuri au fost grânare. Într-un oraș se găsește o baie imensă bine construită, care ar fi putut să fie o baie publică. Chiar dacă cetățile erau zidite, e departe de a fi clar că aceste structuri erau defensive.

Majoritatea locuitorilor orașelor par să fi fost comercianți sau meșteșugari, care locuiau cu alții care urmăreau aceeași ocupație în cartiere bine definite. Materiale din regiuni îndepărtate au fost folosite în orașe pentru confecționarea sigiliilor, mărgelelor și a altor obiecte. Printre artefactele descoperite se numără frumoase mărgele de faianță glazurate. Sigiliile de steatit au pe ele gravate animale, oameni (poate zei) și alte tipuri de inscripții, inclusiv sistemul de scriere încă nedescifrat al civilizației harappa. Unele dintre sigilii au fost folosite ca să fie ștampilată argilă pe mărfurile comerciale.

Chiar dacă unele case erau mai mari decât altele, orașele civilizației de pe Valea Indului erau remarcabile pentru egalitarismul lor aparent, chiar dacă relativ. Toate casele aveau acces la instalații de apă și canalizare. Acest lucru dă impresia unei societăți cu o concentrare relativ redusă a bogăției.

Dispariţia civilizaţiei de pe Valea Indului

Nu există dovezi clare care să indice exact ce s-a întâmplat cu civilizaţia harappa. Cu toate acestea, au fost elaborate unele teorii.

Unii experţi au sugerat că râurile au fost deviate în perioada târzie a civilizaţiei de pe Valea Indului, fapt care a forţat populaţia să migreze, în timp ce o mare parte a murit. Aceste lucruri, combinate cu o schimbare climatică specifică Orientului Mijlociu, au cauzat dispariţia acestei civilizaţii evoluate.

A existat, de asemenea, o scădere a comerțului pe distanțe lungi, deși culturile locale arată inovații în faianță, fabricarea sticlei și sculptarea mărgelelor de piatră. Dotările urbane, precum canalele de scurgere și băile publice, nu mai erau întreținute, iar clădirile mai noi erau „prost construite”.

În ultima jumătate a mileniului II î.Hr., majoritatea așezărilor post-urbane harappe târzii au fost abandonate cu totul. Cu toate astea, civilizația harappa nu a dispărut brusc și multe elemente ale civilizației apar în culturile ulterioare.

Redescoperirea civilizaţiei harappa

Primele relatări moderne despre ruinele civilizației harappe sunt cele ale lui Charles Masson, un dezertor din armata Companiei Indiilor de Est. În anul 1829, Masson a călătorit prin statul princiar Punjab, adunând informații utile companiei în schimbul unei promisiuni de clemență. Un aspect al acestui aranjament a fost cerința suplimentară de a preda companiei orice artefact istoric dobândit în timpul călătoriilor sale.

Masson, care se pricepuse la studiile clasice, în special la campaniile militare ale lui Alexandru cel Mare, a ales pentru drumeția sa câteva dintre aceleași orașe care au fost prezente în campaniile lui Alexandru și ale căror situri arheologice fuseseră remarcate de către cronicarii campaniei. Descoperirea arheologică majoră a lui Masson în Punjab a fost Harappa, o metropolă a civilizației din valea afluentului Indului, râul Ravi. Masson a făcut numeroase note și ilustrații ale bogatelor artefacte istorice ale Harappei, multe zăcând pe jumătate îngropate. Masson a fost impresionat de dimensiunea extraordinară a sitului și de mai multe movile mari formate din eroziunea existentă de multă vreme.

Doi ani mai târziu, Compania Indiilor de Est l-a contractat pe Alexander Burnes ca să navigheze pe Ind pentru a evalua fezabilitatea călătoriei pe apă pentru armata sa. Burnes, care s-a oprit și în Harappa, a remarcat cărămizile coapte folosite la zidăria veche a sitului, dar a remarcat și luarea întâmplătoare a acestor cărămizi de către populația locală.

În ciuda acestor rapoarte, Harappa a fost atacată și mai periculos pentru cărămizile sale după anexarea britanică a Punjabului în perioada 1848–1849. Un număr considerabil a fost transportat ca pietriș de cale ferată pentru liniile care erau în Punjab.

Ce a rămas pentru posteritate

În anul 1861, la trei ani după dizolvarea Companiei Indiilor de Est și stabilirea Indiei Britanice, arheologia din subcontinent a devenit organizată mai formal odată cu înființarea Studiului Arheologic al Indiei.

Până în anul 2002, au fost raportate peste 1.000 de orașe și așezări mature harappe, dintre care puțin sub 100 au fost excavate, în principal în regiunea generală a râurilor Ind și Ghaggar-Hakra și a afluenților lor. Cu toate acestea, au fost descoperite doar cinci mari situri urbane: Harappa, Mohenjo-daro, Dholavira, Ganeriwala și Rakhigarhi.^[sursa]

Diverse sculpturi, sigilii, ceramică, vase de bronz, bijuterii din aur și figurine detaliate anatomic din teracotă, bronz și steatit au fost găsite la locurile excavate. Harappii au realizat, de asemenea, diverse jucării și jocuri, printre care zaruri cubice (cu una până la șase găuri pe fețe), care au fost găsite în situri ca Mohenjo-daro.

Au mai fost descoperite figurine din aur, teracotă și piatră ale unor fete în poziții de dans. Acest lucru dezvăluie prezența unei forme de dans şi, implicit, a unor instrumente muzicale. Alte figurine din teracotă includeau vaci, urși, maimuțe și câini. Animalul reprezentat pe majoritatea sigiliilor din siturile perioadei mature nu a fost identificat în mod clar (foto sus). Parte taur, parte zebră, cu un corn maiestuos, a fost o sursă de speculații. Până în prezent, nu există dovezi suficiente care să susțină afirmațiile cum că reprezentările au o semnificație religioasă sau cultă. Totuşi, prevalența reprezentării ridică întrebarea dacă animalele din arta harappa sunt sau nu simboluri religioase.

Au fost practicate multe meșteșuguri, inclusiv prelucrarea scoicilor, olăritul și confectionarea mărgelelor de steatit glazurat și agat, fiind folosite la confecționarea de coliere, brățări și alte ornamente din toate fazele culturii harappe. Unele dintre aceste meșteșuguri sunt practicate și în ziua de azi.