În loc să conserve morții, formolul de pe Marte ar fi putut da naștere vieții

Formolul de pe Marte ar fi putut duce la formarea vieţii pe această planetă. Nu există încă nicio dovadă că acest lucru s-a întâmplat, dar această ipoteză propune o cale plauzibilă de apariție a vieții pe Planeta Roșie.

A fost schițată o schemă pentru modul în care moleculele necesare vieții s-ar fi putut forma pe Marte în perioada în care planeta era umedă. Nu știm dacă acest lucru s-a întâmplat sau dacă a dus la apariția vieții, cu atât mai puțin dacă au supraviețuit aceste forme de viaţă. Cu toate acestea, lucrarea ştiinţifică prin care se propune această teorie sugerează că oricine se gândește să renunțe la perspectivele unui vecin cosmic pe care a existat viaţă ar trebui să mai păstreze puțin speranța.

Cum ar fi dus formolul de pe Marte la apariţia vieţii

Prezența apei în stare lichidă este considerată cea mai importantă condiție pentru ca viața să existe, iar noi știm că Marte a avut această condiție timp de cel puțin 200 de milioane de ani. Compușii organici care pot servi ca blocuri de construcție pentru ARN sau ceva similar sunt, de asemenea, esențiali. O parte dintre aceștia au fost găsiți în meteoriți, care lovesc Marte chiar mai frecvent decât Pământul, dar nu știm în prezent dacă această sursă ar putea furniza toate cele necesare și, în caz contrar, dacă Marte însăși ar fi putut să le furnizeze.^[sursa]

Aici intervine noua lucrare a lui Shungo Koyama de la Universitatea Tohoku din Japonia și a colegilor săi, privind rolul formaldehidei, substanţă pe care o cunoaştem cu toţii sub numele de formol. Studiul a fost publicat cu acces liber în revista Scientific Reports.^[sursa]

Cunoscută mai ales ca substanță chimică folosită pentru conservarea specimenelor moarte, molecula H₂CO este atât de importantă ca moleculă precursoare încât oamenii produc milioane de tone pe an. Conform acestei lucrări, formaldehida ar fi trebuit să se formeze, după câteva etape intermediare, din dioxid de carbon și vapori de apă.

Formaldehida este atât solubilă în apă, cât și reactivă. Odată absorbită de oceanul marțian, pe vremea când exista unul, molecula ar fi suferit reacții cu amoniacul și alte molecule simple pentru a forma aminoacizi, zaharuri și alte molecule considerate „bioimportante”. Printre acestea se numără riboza, esențială pentru formarea ARN-ului.

Capacitatea formaldehidei de a se transforma în molecule mai complexe sub apă este deja stabilită, în special prin reacția de formoză. Ceea ce este nou în această lucrare ştiinţifică este probabilitatea prezenței sale în cantități utile.

Koyama și coautorii studiului propun că atmosfera marțiană de la acea vreme era bogată în dioxid de carbon, hidrogen și monoxid de carbon. Prezența hidrogenului atmosferic este dedusă din cât de cald era Marte în raport cu cantitatea de lumină solară, în timp ce CO și CO₂ se anticipează că provin de la vulcani, ale căror rămășițe pot fi încă observate. Ținând cont de efectele luminii solare, echipa prezice că acest tip de atmosferă ar fi dus la producerea de formaldehidă, care ar fi fost apoi eliminată prin ploaie, inclusiv în ocean.

Oceanele ar fi cunoscut o evaporare care ar fi căzut apoi sub formă de zăpadă. Acest lucru ar fi concentrat alte molecule în apa rămasă în urmă, facilitând găsirea reciprocă a substanțelor chimice bioimportante.

„Cercetarea noastră oferă informații cruciale despre procesele chimice care ar fi putut avea loc pe Marte antic, oferind indicii valoroase privind posibilitatea existenței vieții în trecut pe planetă.”, a declarat Shungo Koyama într-un comunicat. Cantitatea de formaldehidă care s-ar fi format depinde de raportul dintre gazele din atmosferă, dar este probabil ca în anumite momente să fi fost substanțială.^[sursa]

Teoria este foarte bună, dar mai important este să aflăm dacă acest lucru s-a întâmplat în realitate. Având la dispoziție zeci de ani de date de la module și rovere marțiene, echipa intenționează să caute în înregistrări rapoartele izotopice ale carbonului din moleculele organice supraviețuitoare. Acestea ar putea indica probabilitatea ca moleculele să se fi format pe această cale, mai degrabă decât prin alternative non-atmosferice.