Petrache Goiciu, duşmanul preoţilor. Torţionarul de la Gherla şi Galati a făcut multe victime

Petrache Goiciu a fost unul dintre cei mai cumpliţi torţionari din timpul regimului comunist din România. Acesta era numit de către deţinuţi „Satana Roşie”, căci avea o plăcere deosebită în a supune preoţii şi intelectualii la chinuri cumplite. Printre miile de deţinuţi care au fost torturaţi de el s-au numărat şi marii oameni de stat Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Trei dintre fiii torţionarului au făcut carieră în Securitate, fiind la rândul lor autorii unor atrocităţi.

Închisoarea Galati a fost unul dintre locurile în care s-au săvârşit fapte oribile împotriva deţinuţilor politic. Acolo au activat, în perioada de maximă persecuţie a celor care se opuneau regimului comunist, doi dintre cei mai cunoscuţi torţionari. Unul dintre ei a fost Nicolae Moromete, iar celălalt Petrache Goiciu. Acesta din urmă a fost unul dintre cei mai sadici directori de penitenciar din istoria României.

Cine a fost Petrache Goiciu

Ascensiunea în carieră a lui Petrache Goiciu este, fără îndoială, un exemplu de parvenire fără scrupule. Născut în anul 1905, la Galaţi, Goiciu provenea dintr-o familie modestă. Era fiul unui salahor în port şi al unei femei care muncea cu ziua.

După ce a absolvit cele patru clase ale şcolii gimnaziale, a urmat o perioadă în care şi-a ajutat mama, cară rămăsese văduvă pe când Petrache avea cinci ani, la munca de spălătoreasă la familiile înstărite. La vârsta de 16 ani s-a angajat la Fabrica de cuie „Fischer”, iar după doi ani a devenit ucenic la Depoul de locomotive Galaţi. Acolo a învăţat meseria de lăcătuş..

A muncit la depou peste două decenii, însă singurele lucruri notabile sunt implicarea în câteva scandaluri cu şefii direcţi, dar şi faptul că, în acea perioadă, l-a cunoscut pe tânărul şi neliniştitul Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta din urmă avea să devină lider al partidului comunist şi apoi şef al statului român. De altfel, se pare că acest lucru l-a ajutat destul de mult în carieră pe Goiciu, care se lăuda deseori cu prietenia cu Dej.

În anul 1945, pe fondul implicării lui în mişcarea sindicală, în ciuda rolului său obscur, a fost promovat, destul de surprinzător, în funcţia de „responsabil de cadre” în cadrul Partidului Muncitoresc Român la Regionala CFR de la Galaţi.

Se pare că Goiciu s-a dovedit un organizator desăvârşit al politicii de cadre. La fel ca în cazul altor securişti, „arma” lui de bază era denunţul, pe bază de fapte de obicei închipuite. În anul 1947, din dispoziţia prim-secretarulului regionalei de partid, a fost transferat la penitenciarul Galaţi, acolo unde a fost numit, fără niciun fel de document scris, director adjunct. Era perioada în care toate funcţiile manageriale din sistemul românesc erau dublate de adjuncţi care făceau parte din partidul comunist (PMR).

Vreme de câteva luni, Petrache Goiciu a condus penitenciarul fără să fie angajat oficial la MAI. Lucra în cadrul CFR, dar era director adjunct de penitenciar. Unul dintre exemplele de „om bun la toate” din acele vremuri, meteahnă care astăzi poate fi observată în numirea miniştrilor.^[sursa]

Petrache Goiciu, director de închisoare

Numirea lui Goiciu la penitenciar i-a scos la suprafaţă caracterul diabolic, iar ticăloşia sa a explodat, pur şi simplu. A trecut de la obişnuitul „dat în gât” pentru funcţii mărunte, la comploturi majore, de viaţă şi de moarte. Prima dintre victimele făcute în noua funcţie a fost chiar şeful său, Ion Erşov, care era directorul instituţiei. Pe acesta l-a înlăturat din funcţie, „demascându-l” şi apoi luându-i locul, în martie 1948.

Lungile memorii scrise de Petrache Goiciu către conducerea partidului şi către MAI erau pline de cuvinte grele la adresa lui Erşov. Acesta din urmă era categorisit ca fiind un „trădător”, căci „aplica un tratament prea blând” deţinuţilor politic.

Goiciu a fost încadrat în funcţia de administrator al Penitenciarului Galaţi începând cu data de 18 februarie 1948. A ocupat acest post până la începutul lunii iunie 1952. Un lucru dubios, care confirmă legăturile lui Goiciu în structura partidului, a fost faptul că, înainte de a fi pus director a fost la un pas să fie scos cu forţa din penitenciar. Până la urmă, activa ilegal acolo, dat fiind că era angajatul CFR. Cu toate acestea, scandalul, pornit de un înalt funcţionar din MAI, s-a finalizat cu angajarea lui Goiciu şi cu demiterea celui care semnalase ilegalitatea.

„Foaia calificativă” a funcţionarului Petrache Goiciu, întocmită pe perioada 1 octombrie 1947 – 1 octombrie 1948, îl aprecia ca fiind „bun în funcţiune”, având un comportament corespunzător faţă de personal. Asta în ciuda faptului că, din când în când, „mai bea puţin, dar fără a influenţa asupra serviciului”.

Mărturiile foştilor subordonaţi  şi ale deţinuţilor care au supravieţuit torturilor arată însă că individul era un beţiv notoriu, deosebit de violent cu toată lumea, inclusiv nevasta, pe care deseori o bătea.

„Atitudinea Tov. Căpitan Goiciu în cadrul unităţi noastre era caracterizată asemenea unui politician din regimul capitalist, brutal în serviciu, lipsit complet de aplicarea luptei de clasă şi a moralei proletare. Astfel în repetate rânduri am observat că vinea beat în unitate şi chiar în şedinţele de bilanţ ceeace avea ca urmare folosirea metodei de comandă şi uneori insultând tov. Miliţieni, fără a ţine socoteală nici de cele mai elimentare atitudini muncitoreşti.

Cele de mai sus pot fi confirmate prin atitudinea de zbir şi brutalităţi în serviciu când fără a ţine socoteală de împrejurări şi urmări a bătut pe Miliţianul Căprarul Gheorghe, Postase Ilie. Greşelile în serviciu înţelegea să le îndrepte făcând Miliţieni bandiţi fapt care dădea naştere la o serie întreagă de nemulţumiri ce mocneau în rândul Miliţienilor.” spunea Darie Gheorghe, sublocotenent în penitenciarul Galaţi. (Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dosarul G-1628)

Crima, ca intrument al „luptei de clasă”

În perioada în care aceasta l-a avut ca director-comandant pe capitanul Petrache Goiciu, puşcăria gălăţeană a dobândit sinistra faimă de „abatorul deţinuţilor politici”. De altfel, numele lui Goiciu le dă şi astăzi fiori urmaşilor celor care au fost schingiuiţi, mutilaţi şi omorâţi din ordiunul şi cu participarea directă a acestuia.

Mărturiile legate de faptele lui Petrache Goiciu îl înfăţişează pe acesta ca pe un individ cu grave probleme psihiatrice, un psihopat în toată, regula, ale cărei obsesii erau tortura şi crima sadică.

„Era una dintre figurile cele mai temute şi mai detestate în lumea închisorilor, căruia i s-a reţinut – lucru rar – şi înfăţişarea: mătăhălos, cu buze mari, roşu la faţă, un monstru complet lipsit de inteligenţă, incapabil să-şi închipuie că altul poate gândi diferit de el.“, astfel l-a descris scriitoarea Doina Jelea, în volumul “Lexiconul torţionarilor”.

Un om care a trăit pe viu ororile închipuite de mintea bolnavă a lui Petrache Goiciu este gălăţeanul Mihai Dionisie, care a ajuns în penitenciarul Galaţi la vârsta de doar 17 ani, după ce a fost arestat,  judecat şi condamnat la opt ani de temniţă pentru „uneltire contra regimului”. În fapt, adolescentul nu făcuse nimic altceva decât refuzase să devină turnător al Securităţii, motiv pentru care a fost catalogat, aşa cum se obişnuia, „duşman al poporului”, după cunoscutul principiu „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”.

„Eram izolaţi, fiecare în câte o celulă, şi nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Ciocăneam în pereţi. Când ne-au depistat sistemul de comunicare, a început «îmblânzirea» prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri.”, a povestestit Mihai Dionisie, pentru „Adevărul”, cele suportate de el în penitenciarul Galaţi.

Îi plăcea să tortureze mai ales preoţi

Conform fostului deţinut politic, una dintre metodele cele mai dure de tortură era bătaia „la papuci”. Deţinuţii erau descălţaţi şi apoi erau bătuţi peste tălpi, minute în şir, cu bâtele. După un astfel de tratament, deţinutul nu mai putea merge pe picioarele lui zile în şir, durerile fiind cumplite, fără însă a prezenta urme vizibile de violenţă.

În penitenciarul lui Petrache Goiciu, se practicau însă şi alte metode de tortură, cele mai relevante fiind: “covorul”, “rotisorul” şi ”ringul”.

„La prima metodă, te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele peste tot, până nu mai mişcai. Cealaltă metodă, rotisorul, presupunea să te lege de mâini şi de picioare, ghemuit pe-o bară de metal, şi, în timp ce erai învârtit, gardienii  loveau. La «ring»», te puneau în mijlocul lor şi, în timp ce întrebau pe rând «De ce ai făcut asta banditule?, N-o să mai ieşi  viu de-aici!» loveau cu bestialitate.”, a povestit Mihai Dionisie.

Însă apetenţa lui Goiciu în a tortura şi a ucide intelectuali şi, mai ales, preoţi, a devenit legendară. Nicăieri, membrii clerului nu au fost mai rău trataţi ca în puşcăria de la Galaţi.

„Cei care îl cunoscuseră la Galaţi erau îngroziţi când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide şi de a chinui preoţi sau fii de preoţi. Putini dintre cei care au trecut prin închisoarea de la Galati, au scăpat cu viaţă din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta uşii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit şi l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort.”, a scris Dumitru Bordeianu în cartea autobiografică “Mărturisiri din mlaştina disperării”.

Petrache Goiciu la penitenciarul Gherla

În anul 1952 a fost mutat de la Galaţi la penitenciarul Gherla, unde seria atrocităţilor continuă. Fostul deţinut politici Gavril Burzo rememorează ororile comise de temutul torţionar comunist Petrache Goiciu, în volumul „Zile trăite după gratii”.

„Am nimerit într-o cameră cu 23 de deţinuţi. Printre noi era un preot armean ortodox. Se ruga mult la Dumnezeu. Era o cameră la parter, fără toaletă. Tineta, butoiaşul în care îţi făceai necesităţile, era lângă uşă, paturile erau suprapuse, mirosea urât, iar la fereastră, pe lângă gratii, erau şi jaluzele ca să nu pătrundă soarele la noi. În tavan, era un mic bec care ardea zi şi noapte. 

Deţinuţii, cu condamnări de la cinci la 25 de ani erau de toate felurile: intelectuali, muncitori, ţărani, studenţi. Mâncarea era cât să nu mori. Peste două zile, intră comandantul închisorii, căpitanul Goiciu şi strigă la noi: «Dezbrăcarea pentru percheziţie! Aţi înţeles?». Ne percheziţionează peste tot, întorcându-ne pe toate părţile, aşa goi cum eram.

După aceea, comandantul Goiciu se adresează preotului zicându-i: «Ia aceeastă sfoară şi îi cădeşte». De sfoară, era agăţat un cui.(…) Comandantul a venit cu un polonic vechi şi i l-a dat dat preotului ca să scoată din tinetă fecale poruncindu-i să ne cuminece. «Cuminecă-i popă!» a răcnit la el. Atunci, preotul a strigat foarte tare: «Domnule comandant, de mine vă puteţi bate joc, dar de Hristos nu!». În acel moment, căpitanul Goiciu şi cu locţiitorul politic Istrate au tăbărât asupra lui lovindu-l cu sete pe tot corpul.

La urmă, au luat coada măturii şi i-au introdus-o în gură, până ce a ieşit prin ceafă. Pur şi simplu l-au omorât în faţa noastră (…) L-au scos afară târându-l ca pe o vită. Oameni fără suflet, fără credinţă, fără nici un pic de omenie (…)” a scris Gavril Burzo, fost deţinut politic.

Vasile Gurău, un alt fost deţinut politic, a relatat că, în iulie 1958, confruntat cu o revoltă a unui grup de deţinuţi, Goiciu n-a ezitat s-o reprime intrând în celule şi tragând cu pistolul mitralieră în deţinuţi.

„Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi de deţinuţi care soseau. O dată a omorât în bătaie un deţinut şi apoi i-a tăiat picioarele ca să încapă în coşciug. Pe un altul l-a târât pe scări ţinându-l de lanţul de la picioare pentru că nu mai putea merge. Din ordinul lui, un deţinut a fost zidit de viu şi ţinut aşa două luni. I-au lăsat libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.”, a relatat Vasile Gurău.

Tot Goiciu a fost cel care  l-a chinuit îngrozitor pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănist, atunci când a fost transferat la penitenciarul din Galaţi. De pumnii torţionarului a avut parte, de asemenea, şi marele om de stat Ion Mihalache.

A fost decorat de comunişti pentru „disciplină”

Pentru zelul excepţional depus în „munca de reeducare a duşmanilor poporului”, torţionarul Petrache Goiciu a fost chiar decorat cu ordinul „Steaua Republicii” clasa a IV-a.

„Tovarăşul Petrache Goiciu a fost foarte exigent în ceea ce priveşte respectarea ordinelor şi regulamentelor militare, lucru ce a făcut ca să imprime o înaltă disciplină şi să-i convingă prin exemplul său personal şi pe restul tovarăşilor de mun­că, pentru respectarea conştientă a îndatoririlor de serviciu, cât şi a respectării disciplinei de partid.”, astfel a fost descrisă activitatea torţionarului în referatul pe baza căruia i s-a acordat înalta distincţie comunistă.

Maiorul Petrache Goiciu a fost trecut în rezervă şi pensionat la vechime la data de 30 noiembrie 1958. Ulterior s-a mutat la Galaţi, unde a trăit liniştit, fără remuşcări şi fără să fie deranjat de cineva pentru ororile comise. Avea o pensie specială, care era echivalentul a trei salarii din acea vreme. După alţi 22 de ani, respectiv în anul 1980, Petrache Goiciu a murit. Avea 75 de ani.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că cei trei fii ai lui Petrache Goiciu au urmat o carieră militară. Ion, Neculai şi Dumitru au fost, toţi trei, ofiţeri superiori în Securitate. Toţi trei au fost cunoscuţi, la fel ca şi tatăl lor, pentru comportamentul lor foarte violent.