Sergiu Celibidache: s-a hrănit cu buruieni din cauza sărăciei, dar a devenit un dirijor genial

Sergiu Celibidache a fost un personaj fascinant şi controversat, un profesionist nonconformist care nu a ezitat să critice personalităţi de o valoare incontestabilă ale muzicii simfonice. Dincolo de asta, a respins tot ceea ce alţi muzicieni urmăreau cu mare interes, respectiv înregistrări ale concertelor, prestaţii în cele mai mari săli ale lumii, interviuri şi fotografii în reviste. A spus că toate acestea ar afecta calitatea şi emoţia prestaţiilor sale.

Copilăria şi studiile lui Sergiu Celibidache

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, judeţul Neamţ, în data de 28 iunie 1912. Tatăl său a fost Demostene Celibidaki, ofițer de cavalerie cu origini greceşti, prefect al Iașului și, începând cu anul 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș. Mama sa, Maria, născută Brăteanu, a fost profesoară de chimie.

Pe când avea şase luni, familia sa s-a mutat în Iaşi. Anii care au urmat au însemnat un zbucium pentru părinţii săi, fiindcă cel mic nu scotea niciun cuvânt. Abia pe la vârsta de trei ani, viitorul mare dirijor a pronunţat primele silabe. Un an mai târziu, a început deja să cânte la pian, de unul singur, uimindu-şi familia.

„Când aveam 4 ani dădeam concerte, aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”, a afirmat Sergiu Celibidache peste ani, amintindu-şi de acest moment.

Micul Celibidache şi-a trăit anii copilăriei în umbra unui tată autoritar, care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei.

Și-a efectuat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, până în anul 1930, demonstrând o inteligenţă ieşită din comun. Ulterior, la vârsta de 18 ani, a părăsit casa părintească, pentru a-şi putea urma cariera muzicală visată, în ciuda dorinţei insistente a tatălui său de a urma o carieră politică.

Sergiu Celibidache şi-a continuat studiile la Bucureşti, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski și a lui Theodor Cosma, câştigându-şi existenţa în calitate de pianist corepetitor la o şcoală de dans. Dar visul său pentru o carieră muzicală avea să însemne ani de sărăcie cumplită, doar pentru a-şi urma pasiunea.

Experienţa lui Sergiu Celibidache din străinătate

După armată, în anul 1935 a plecat la Paris pentru a-şi continua studiile. Ascultând la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, s-a decis să compună propriul cvartet de coarde, pe care i l-a trimis aceluiaşi Tiessen. Acesta era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, remarcând potențialul muzical deosebit al lui Celibidache, pe care l-a invitat la Berlin.

Viitorul dirijor s-a mutat la Berlin, unde a învăţat într-o perioadă scurtă de timp limba germană, după care s-a înscris la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm. Acolo a avut profesori reunmiţi, care i-au marcat viitorul.^[sursa]

În anul 1939, Sergiu Celibidache l-a întâlnit pe preotul budist de origine germană Martin Steinke, cunoscut ca Dao Jun. Acesta l-a introdus în tainele budismului Zen, cei doi devenind buni prieteni, având şi o influenţă în cariera muzicală care a urmat.

În perioada următoare s-a dedicat compoziției propriilor lucrări, însă în paralel a început şi să dirijeze corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

În anul 1941, a primit primul angajament ca dirijor permanent, la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut concerte publice. Acesta a fost momentul în care Celibidache a impresionat prin memoria sa extraordinară, el ajungând să cunoască pe de rost toate partiturile.

O perioadă de sărăcie, în care a ajuns să mănânce buruieni

Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale, iar în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce profesorii au fost obligaţi să-și părăsească posturile, el a predat chiar propriilor colegi la mai multe materii.

Condițiile de trai în Berlinul măcinat de război au fost pentru Celibidache, sărac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate.

Nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult și a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră. O perioadă a trăit doar cu buruieni culese de pe lângă şinele tramvaielor.

Cu toate acestea, nu s-a lăsat învins, iar după încheierea studiilor, Celibidache a scris o lucrare de doctorat despre „Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres”.

Norocul i-a surâs

Pe când avea 33 de ani, în data de 11 august 1945 Celibidache a apărut la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, apoi a câştigat un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin.

În data de 29 august 1945, a fost invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, în program figurând Uvertura operei Bărbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op. 76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. După doar două luni, Celibidache a devenit noul director muzical al celebrului ansamblu, colaborarea materializându-se în ani, în peste 400 de concerte la Berlin şi în numeroase turnee de succes pe marile scene din alte ţări.

În anul 1946, a avut loc prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler, la Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi. În acelaşi an, Celibidache a început să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

În anul 1948, a condus pentru prima oară London Philharmonic Orchestra, având loc primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Tot în 1948, Celibidache a semnat primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge, însă maestrul nu a fost mulţumit de sunetul „fad” al înregistrărilor. În opinia sa, acestea prezentau o variantă deformată a realității, astfel că, din acel moment, a ales să performeze doar în concerte live.

Din anul 1949, Sergiu Celibidache a devent dirijor-invitat al unor orchestre de prestigiu din întreaga lume, precum cele din Austria, Italia, Franţa, America Centrală și de Sud. De asemenea, tot în 1949, a refuzat postul de dirijor la Orchestra Filarmonică din New York.

În anul 1952, Wilhelm Furtwängler a preluat din nou postul de dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin. Înlocuit din funcţie, Celibidache a rămas atașat ansamblului. În anul următor, a primit Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică, având loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano. În acest context au apărut primele tensiuni între Celibidache şi Furtwängler.

În aul 1954, maestrul a primit Crucea de Merit a Republicii Federale Germania, pentru meritele sale în succesele Orchestrei Filarmonice din Berlin. În 30 noiembrie 1954, Furtwängler a murit. Atunci a avut loc ultimul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, în perioada ce a urmat, conducerea ansamblului fiind încredinţată lui Herbert von Karajan.

Securitatea a vrut să-l transforme într-un „artist al ţării“   

Plecat din ţară înainte de instaurarea regimului comunist, Sergiu Celibidache a devenit un element important pentru Securitate, care, începând cu anul 1955, i-a deschis mai multe dosare, dându-i numele de „Kolb“.

Cariera sa excepţională, precum şi legăturile pe care dirijorul le avea în „cercurile cele mai înalte capitaliste“, aşa cum se menţiona într-un document „Strict secret“ al Direcţiei I din cadrul Serviciului de Informaţii Externe, l-au transformat într-o ţintă pentru securişti. La fel ca în cazul lui George Enescu, regimul voia să pună presiune pe el pentru a-l determina să revină în România, pentru a fi transformat într-un „artist al ţării“.

În fapt, securiştii porniseră pe urmele lui Celibidache încă din anul 1948, de când sunt păstrate două scrisori transcrise, care au fost trimise de către dirijor familiei sale din Roman. Ofiţerul care le interceptase semnala că aveau un conţinut „contra securităţii poporului“.   

Familia şi prietenii dirijorului, laţi în vizor

Foarte mulţi membri ai familiei Celibidache au fost luaţi în vizor de Securitate, indiferent dacă trăiau în România sau în străinătate, precum şi vechii lui colegi de şcoală şi prieteni. În dosarele păstrate în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii se regăsesc, pe lângă rapoarte şi note informative, şi scrisori trimise de el apropiaţilor şi răspunsurile acestora.

Ambii părinţi ai dirijorului, Demostene şi Maria Celibidache, „neimplicaţi politic“, au fost urmăriţi de securişti, care susţineau despre mama acestuia că „priveşte cu ochi de moarte regimul nostru de democraţie populară“. De asemenea, nici surorile lui, Magdalena Celibidache, Tatiana Maxim (stabilită din anul 1944 în Venezuela), Paraschiva Irina Macovei, Maria Verduca, precum şi fratele lui vitreg, Neculaie-Radu Celibidache, nu au scăpat de „ochii din umbră“.   

Ţinta principală a dosarelor a rămas cariera artistică a dirijorului. În dosare au fost menţionate succesele pe care le aveau concertele lui indiferent de oraş sau de ţară. Totodată, a fost consemnată şi „activitatea politică“ a lui Celibidache. Despre marele dirijor se scria că, în anul 1946 „a organizat colonia română din Berlin“, care era compusă din „elemente reacţionare, fugite din ţară după 23 august sau aflate acolo de mai mult timp“.  

Securitatea a eşuat în racolarea lui Sergiu Celibidache, Acest eşec a fost consemnat într-un referat din anul 1959, în care scria că „din studiul efectuat până în prezent şi din măsurile luate în vederea creării posibilităţilor de recrutare, nu s-a putut face nimic deoarece «Kolb» nu are domiciliu stabil prin profesia sa de dirijor – cutreieră toată lumea, stând câte 4-5 luni în fiecare ţară. Prin rudele din ţară nu s-a putut realiza acest lucru, neavând nici una din ele posibilităţi să-l influenţeze să lucreze cu noi“. De asemenea, s-a menţionat faptul că un alt impediment în vederea recrutării era situaţia financiară bună a lui Celibidache, astfel încât nu se puteau face presiuni asupra lui din acest punct de vedere. De aici reiese şi un element utilizat de Securitate pentru a-şi recruta turnătorii.

Succesul lui Sergiu Celibidache a continuat

În anul 1955, Celibidache a primit Premiul Uniunii Criticilor Germani și a continuat activitatea concertistică, mai ales în Italia. În anul anul 1960, a început o colaborare cu Capela Regală Copenhaga, iar un an mai târziu a întreprins cu aceasta un amplu şi apreciat turneu în Germania.

De-a lungul vieţii, credinţa a fost un stâlp de temelie pentru Sergiu Celibidache, care era „puţin budist, puţin catolic, puţin ortodox, puţin hinduist, dar adunate la un loc, era aşa cum trebuia să fie“.

La 28 iulie 1962, în ziarul „Frankfurter Allgemeine” a apărut un articol al lui Celibidache cu titlul „Înțelepții sunt greu de găsit”, în care artistul îşi expune ideile despre budism şi în care arată că și-a îndreptat atenția spre a crea, în timpul concertelor sale, condițiile optime pentru ceea ce numea el o “experiență transcedentală”, din perspectivă zen – budistă.

În anul 1965, Sergiu Celibidache s-a căsătorit cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România. În data de 19 iunie 1968, s-a născut unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan.

O adevărată legendă a baghetei mondiale, Sergiu Celibidache a revenit rareori în postură de dirijor în România. În iunie 1970, Sergiu Celibidache a susţinut la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze nu mai puţin de cinci concerte la Sala Radio. Era prima sa revenire în ţară după plecarea la numai 24 de ani, în anul 1936, în Germania.

În anul 1978, a revenit din nou pentru scurt timp în ţara natală, unde a dirijat Orchestra Filarmonică George Enescu din București. În acelaşi an, a fost numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde a început o lungă activitate pedagogică.

La 14 februarie 1979 a avut loc primul concert cu Filarmonica din München, iar după acest succes este numit dirijor șef al orchestrei și totodată director general de muzică al orașului München.

În anul 1984 a debutat ca dirijor în SUA, alături de Orchestra de Studenți a Institutului Curtis, din Philadelphia, la Carnegie Hall, la New York.

În 1987, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a primit Moneda Aurită de Onoare a oraşului München, apoi distincţiile Nettuno d’oro, la Bologna şi Acul Aurit de Onoare al oraşului Milano.

Un moment special l-a reprezentat data de 13 februarie 1990, când a fost transmis în direct concertul susţinut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru. „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”, spunea cu acea ocazie Sergiu Celibidache.

Ultimii ani şi moartea lui Sergiu Celibidache

În anul 1992, Sergiu Celibidache a revenit pentru scurt timp în țară unde a fost numit membru de onoare al Academiei Române. În anul 1994 a fost numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în anul 1993 a primit Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în anul 1995 a fost numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.

În iunie 1996, Sergiu Celibidache a susținut ultimul său concert la München. Marele dirijor a murit în data de 14 august 1996, la reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localităţii. Avea 84 de ani.

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană The New York Times îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“.

Moştenirea lui Sergiu Celibidache

În anul 1998, în amintirea sa, a fost realizat filmul ”Grădina lui Celibidache”, regia, scenariul și producția aparținându-i fiului marelui dirijor, Serge Ioan Celibidache.

În prezent, se lucrează la filmul „Cravata galbenă” („The Yellow Tie”), în care rolul lui Sergiu Celibidache este interpretat de celebrul John Malkovich. Povestea urmărește viața extraordinară a legendarului dirijor și compozitor de muzică clasică, unul dintre cei mai renumiți, dar și controversați artiști ai secolului XX.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul a câteva simfonii, a suitelor “Grădina de buzunar” şi “Haz de necaz” şi a unui mistic Requiem. Adept al unui stil dirijoral foarte original, Celibidache a fost fascinat de varietatea tempo-urilor: cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent.

După cum am precizat, Sergiu Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri, şi doar după moartea sa și cu acordul familiei, au fost lansate public o parte dintre cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist.

Interpretările sale intense, absolut excepţionale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Sergiu Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.