Elena Ghica, cunoscută și ca Dora d’Istria, a fost o scriitoare, istorică și feministă cu origini româno-albaneze, cu scrieri în limbile franceză, italiană și câteva în greacă. A fost membră a familiei Ghica, având parte de o educație vastă, călătorind prin Europa, acolo unde a cunoscut personalități importante ale vremii, impresionând cu inteligenţa sa şi câştigând respectul lumii intelectuale europene, deşi în România numele său nu este foarte cunoscut.
Elena Ghica: originile şi copilăria
Elena Ghica s-a născut în data de 3 februarie 1828, București, Țara Românească, făcând parte din influenta familie Ghica, din care provin domnitori și mari boieri din Țara Românească și Moldova. Primul Ghika cunoscut în Țările Române și fondator al familiei Ghica a fost Gheorghe Ghika Vodă, zis „cel bătrân”, domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești (1659-1660), care era aromân, originar din Zagoria, în Macedonia, de unde a plecat în Fanar. Elena Ghica era fiica marelui ban de Craiova Mihail Ghica (zis și Mihalache Ghica, care a trăit între anii 1794-1850) și a Caterinei Ghica, fiind nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) și Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842). Grigore al IV-lea Ghica a fost cel dintâi domnitor pământean al Țării Românești, după un secol de domnii fanariote.
Elena Ghica a fost cea mai mare din cei şase copii ai familiei, care număra trei băieţi şi trei fete. Şi-a petrecut copilăria în palatul părintesc al lui Mihail Ghica, un adevărat muzeu în care erau colecţionate antichități, picturi și sculpturi, iar biblioteca găzduită aici era extrem de valoroasă şi de dimensiuni impresionante. În acest loc remarcabil şi în această atmosferă de mare valoare intelecuală, Elena a avut prilejul să îi cunoască pe marii literați ai momentului, precum Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu.
Educația deosebită de care a avut parte aceasta i-o datorează și mamei sale de origine greacă, Catinca Ghica, aceasta fiind prima româncă traducătoare și publicistă și una dintre cele mai frumoase femei ale acelor timpuri. Aşadar, nu e de mirare că Elena Ghica a devenit un copil-minune, căci la vârsta de cinci descifra deja tainele limbilor greacă veche și greacă modernă, ale limbii latine, francezei, italianei, englezei, dar și a limbii germane.
Dacă din punct de vedere intelectual, Elena Ghica dovedea preocupări atât de variate, aspectul său fizic impresiona în egală măsură. Scriitorul şi unul dintre biografii săi, Armand Pommier, remarca: „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.”
Nevoită să fugă din ţară, iar apoi izgonită din Rusia
Elena Ghica a fost nevoită să părăsească ţara la 14 ani şi să plece cu familia în străinătate. Perioada adolescenţei şi-a dedicat-o studiilor. A studiat la Viena, Veneţia şi Berlin. S-a întors în ţară, la Iaşi, împreună cu familia la vârsta de 21 de ani, într-o scurtă vizită.
L-a vrăjit cu frumuseţea ei pe ofiţerul rus Alexandr Kolţov Masalski, care a văzut-o la un bal. Elena Ghica s-a căsătorit în 1849, la Iaşi, şi a părăsit ţara cu soţul rus pentru a se stabili la Sankt Petersburg. Se spune că frumuseţea Elenei i-a uimit pe ruşi. Prinţesa româncă, care picta extraordinar, a câştigat în Rusia un premiu la concursul de peisaje organizat de muzeul Ermitaj.
Ideile liberale ale eruditei prinţese nu i-au făcut însă viaţa bună în Rusia. ”Dora D`Istria urmă pe bărbatul său în Rusia unde a stat vreo 5-6 ani până când în timpul războiului din Crimea, opţiunile sale foarte liberale făcură pe miniştrii să-i spună neted că altă ţară, nu imperiul lui Nicolae I s-ar potrivit mai bine cu obiceiurile şi pornirile spiritului ei”., scria Ionescu Gion în volumul ”Portrete istorice”.
Intervenţiile prinţesei în viaţa politică, comentariile liberale şi nonconformismul acesteia i-au atras duşmani. Se spune că la Sankt Petersburg, prinţesei românce i s-ar fi spus „politica, dacã se poate, sã nu vã mai intereseze”. Ba mai mult, după invazia Țărilor Române de către Rusia, în octombrie 1853, a protestat vehement, fiind foarte aproape de exilul în Siberia.
A preferat să plece din ţara în care nu-şi putea exprima liber ideile. În data de 26 aprilie 1855, a plecat din Rusia, alături de fiul ei. Nu a divorţat şi, oficial, a rămas principesa Kolţov-Masalski, deşi în fapt s-a despărțit de soțul ei. Pentru lumea artistică, după separarea de soţ şi de Rusia, va fi cunoscută drept Dora D`Istria.
S-au făcut multe presupuneri în legătură cu numele ales de prinţesă pentru cariera literară. Se spune că a ales Istria pentru că ar fi vrut să-şi sublinieze apartanenţa balcanică, familia sa având origini albaneze. S-a mai spus că ”Dora” ar veni de la cuvântul ”dor” şi poate acesta a fost modul în care prinţesa, care a trăit departe de ţară, a vrut să-şi exprime sentimentele constante de dor faţă de patria sa şi de neamul românesc pe care l-a promovat pe meleaguri străine.
Elena Ghica, prima femeie alpinist şi o luptătoare pentru egalitate între femei şi bărbaţi
Prinţesa s-a stabilit în Elveţia, la Arau. Acolo a escaladat vârful Moench, din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind astfel prima femeie din istorie care a reuşit această performanţă. Şi-a expus experienţa în cartea ”La Suisse allemande et l’ascension de Moench”, publicată la Paris şi Geneva, în anul 1856. A scris articole şi studii despre literaturã, geografie, istorie, artă la publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d’Istria că a fost şi un jurnalist strălucit.
Patriotismul ei nu poate fi pus la îndoială. Cu toate că a fost nevoită să trăiască mai mult pe meleaguri străine, era mereu interesată de soarta românilor şi spunea: „Îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”.
Scrisul a fost domeniul care a consacrat-o pe prinţesa româncă în srăinătate. A abordat domenii vaste, scriind cărţi despre folclor, despre situaţia femeilor din Orient, istorie, artă. A scris articole şi studii despre literaturã, geografie, istorie, artă la publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d’Istria că a fost şi un jurnalist strălucit. A fost o luptătoare pentru drepturile femeilor.
Pentru că a militat pe alte meleaguri, activitatea de feminista a prinţesei este mai puţin cunoscută în România, deşi a fost prima femeie din ţară care a luptat pentru emanciparea femeii.Cea mai cunoscută lucrare a sa a apărută în anul 1869 şi s-a numit “Despre femei de o femeie”. Cartea prezintă statutul femeii, situaţia materială şi socială a femeilor şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii.
Feministă convinsă, Dora a susţinut că femeile sunt egale bărbaţilor, între-o epocă în care astfel de idei păreau extravagante. A pledat chiar pentru superioritatea femeilor în anumite domenii. Tot pentru drepturile femeilor a militat şi în “Les femmes en Orient”, carte apărută în anul 1859. A publicat, de-alungul carierei sale de scriitoare, în şase limbi: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza. Scrise departe de ţară, lucrările sale nu au fost traduse în română.[sursa]
Şi-a lăsat averea Primăriei Bucureşti
Opera literară a Dorei d’Istria este una bogată, cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară, dar şi pagini de etnografie, etnologie şi folclor al popoarelor din Balcani. Cărţile ei au fost publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză.
Cea mai erudită prinţesă pe care a avut-o România a murit pe 17 noiembrie 1888, în casã din Florenţa, numită Villa D`Istria.
”Prin testamentul olograf ce s-a găsit după moarte, Dora D`Istria, după mici legături lăsate fraţilor şi servitorilor săi, instituie moştenitoare a averii sale din România pe Primăria Bucureşti, însărcinează pe Primăria Florenţa a vinde Villa D`Istria în folosul institutului de surdo-muţi.”, a mai arătat scriitorul Ionescu Gion în ”Portrete Istorice”.
Şi-a lăsat averea Primăriei din Bucureşti cu menţiunea de a fi folosită pentru administrarea spitalului Pantelimon, unitate care a fost ctitoria familiei Ghica. La dorinţa sa a fost incinerată, iar cenuşa sa a fost depusã la Cimitirul “Trespiana” din Florenţa. A lăsat în urmă o moştenire spirituală importantă care, din păcate, semenilor din ţara sa le-a fost mai puţin cunoscută.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
