Alexandru Macedonski, ruinat după ce l-a insultat pe Eminescu

Alexandru Macedonski s-a născut în data de 14 martie 1854, în Craiova, Ţara Românească. A fost poet, prozator, dramaturg și publicist, supranumit „poetul rondelurilor”, întrucât s-a inspirat din literatura franceză, fiind primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

Familia din partea tatălui său, pe nume tot Alexandru, a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Cu origini slave de la sud de Dunăre, sârbi, bulgari sau aromâni, membrii familiei sale susțineau că se trag dintr-un neam de revoluționari sârbi din Macedonia, ocupată de Imperiul Otoman. Mama poetului, Maria Fisența, provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia.

A urmat studiile primare si liceale la Craiova. Anii tinereții și i-a petrecut în Austria, Italia și Elvetia, pregătindu-se pentru admiterea la Universitatea din Bucureşti. Şi-a abandonat studiile începute la Universitate, se pare că din cauza firii dificile.

Debutul său în lietratură a avut loc în anul 1870 cu poezia „Dorința poetului”, publicată în revista “Telegraful român” din Sibiu. Primul său volum de versuri, numit ”Prima verba”, a apărut în anul 1872.

În anii de glorie ai junimiștilor, Alexandru Macedonski s-a poziţionat în opoziție. Se spune că atacurile sale la adresa Junimii nu s-ar fi iscat din senin. La bază ar fi fost nişte frustrări din cauză că Macedonski n-ar fi găsit în rândul junimiștilor recunoașterea pe care și-o dorea ca poet şi pe care el considera că o merita. Fiind un ”băiat de bani gata”, mereu se afişa cu un aer de superioritate în faţa contemporanilor din cercurile literare, considerându-se mai presus decât aceștia.

Alexandru Macedonski: un caracter dificil, care l-a băgat în multe conflicte

În cazul lui Alexandru Macedonski se spune că talentul a fost umbrit de caracter. Din cauza caracterului dificil și arțăgos, opera poetului care a intrat în conflict cu aproape toți contemporanii nu a fost apreciată la adevărata valoare. Printre aceştia s-au numărat Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale şi chiar Mihai Eminescu.

Macedonski s-a lăsat toată viața condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil și din acest motiv întreaga sa operă a avut de suferit. Biografii îl prezintă ca fiind un om mult prea mândru și egoist, nediplomat și invidios. 

În anul 1880, Alexandru Macedonski a editat revista “Literatorul”, o apariție care s-a vrut anti-Junimea și care a fost publicată, cu întreruperi, până în anul 1919.

Deşi iniţial a fost ignorat, junimiştii au început să-l ironizeze pe Macedonski. Ion Luca Caragiale l-a ridiculizat în anul 1874, în revista „Ghimpele”, în urma unor afirmații ale lui Macedonski, care pretindea că ar avea origini lituaniene. Astfel, Caragiale l-a transformat în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine în urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale. Acesta a fost primul episod din șirul lung de polemici între cei doi.

Trimis la închisoare pentru defăimare

În anul 1875, Alexandru Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare și incitare la rebeliune împotriva Partidului Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu.

A fost fiind închis pentru trei luni, la închisoarea Văcărești din București. A fost eliberat apoi, în urma campaniei liberale, fiind apărat de către celebrul avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Macedonski a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov și a fost pus în libertate. Populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința.

În perioada care a urmat, i-au fost oferite mai multe funcţii publice, precum controlor financiar sau director de prefectură, însă Macedonski le-a refuzat. A considerat că sunt sub demnitatea şi valoarea sa.

Pe parcursul anului 1882, după decernarea Marelui Premiu al Academiei Române lui Vasile Alecsandri, Macedonski a izbucnit fără reticențe, scriind o analiză critică în trei numere ale „Literatorului”, menită a distruge mitul infailibilității poetului. Deşi iniţial era un mare admirator al Bardului de la Mirceşti, Alexandru Macedonski i-a reproşat acestuia versuri neeufonice din cauza eliziunilor, comparații forțate, rime false, greșeli de construcție și de sens al cuvintelor și îi neagă puterea de creație, acuzându-l că și-a însușit poezii create de popor.

„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin aceea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”, scria, tot în anul 1882, Mihai Eminescu despre opera lui Macedonski, luându-i apărarea lui Vasile Alecsandri.

Alexandru Macedonski a fost ruinat după ce l-a jignit pe Eminescu

Conflictul dintre Macedonski şi Eminescu a culminat în anul 1883, anul îmbolnăvirii poetului, când Macedonski a publicat o epigramă care avea să se dovedească fatală pentru viitorul său ca poet.

Exact în perioada în care Mihai Eminescu a fost internat în sanatoriu, după prima cădere nervoasă, a apărut epigrama dedicată ”Poetului X”, stârnind un puternic val de indignare în rândul opiniei publice.

„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.” – Alexandru Macedonski

Opinia publică s-a întors împotriva lui Macedonski. Poetul a încercat să se disculpe, însă toate tentativele de a convinge opinia publică că epigrama nu ironiza boala lui Eminescu, ba că nici măcar nu îi aparținea lui, au fost în zadar. Justificările au fost interpretate ca gest de lașitate. Cel mai vehement atacator al lui Macedosnki a devenit chiar un fost colaborator al revistei ”Literatorul”, ziaristul Grigore Ventura. Acesta din urmă l-a identificat pe ”X pretins poet” ca fiind Eminescu și a susţinut valul de indignare împotriva lui Macedosnki.

Alexandru Macedonski a trimis dezmințiri mai multor ziare, însă niciunul nu i-a publicat dreptul la replică. Mai mult, ziarele au refuzat să îi mai publice poeziile, iar prietenii au început să îl ocolească.

”Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc.”, scria contemporanul său, Cincinat Pavelescu.

A fugit la Paris să scape de oprobriul public

Alexandru Macedonski a plecat din țară și, pentru o vreme, s-a stabilit la Paris. A încercat să se impună ca poet în Franța, țară în care simbolismul prinsese teren și-și publică creațiile în ziarele vremii. A revenit în țară la începutul anului 1885 și a avut pare de aceeași ostilitate care-l făcuse să plece. Evident, au urmat şi mari greutăți materiale.

Cu toate acestea, poetul şi-a continuat activitatea, dar şi seria de conflicte. Unul dintre cele mai notabile a fost cel care a dus la defăimarea lui Ion Luca Caragiale. De altfel, Macedonski a fost considerat ”detractorul” lui Caragiale și artizanul acuzațiilor de plagiat care l-au făcut pe dramaturg să păsărească scârbit țara.

În anul 1901, când Constantin Al. Ionescu-Caion, un tânăr publicist ironizat de Caragiale și disicipol al lui Macedonski, a lansat acuzații de plagiat la adresa dramaturgului, Caragiale a intentat proces de calomnie.

La celebrul proces, Ion Luca Caragiale a fost apărat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar Caion, a fost susținut de Macedonski. În final, Caion a fost achitat, iar Caragiale, scârbit, a părăsit țara. Atacurile lui Macedosnki asupra operei lui Caragiale au continuat și după proces.

Alexandru Macedonski a murit în data de 24 noiembrie 1920. Avea 66 de ani. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, din Bucureşti. În anul 2006, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.